Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Strada Speranţei

Fragmente

Teodor Lesenciuc

 

 

Fusese o iarnă uscată până atunci dar încă de dimineaţă fulgi mari şi grei începură să acopere oraşul. Gabriel privea undeva în gol în direcţia gaurei din pământ în care urma să fie coborât părintele lui. Imagini din trecut, din vremea când era încă un copil, îi veneau pentru câteva fracţiuni de secundă în minte doar pentru a se stinge la fel de brusc precum apăruseră. Cerul plumburiu plângea pentru durerea lui şi fulgii de zăpadă creau o imagine mirifică la care el era însă orb. Aproape cincizeci de persoane în jurul gropii, toţi îmbrăcaţi în negru şi toţi cu privirea împăienjenită de lacrimi dureroase. Toţi în afară de el...
     Rămăsese singur. Din clipa în care va părăsi cimitirul şi se va întoarce acasă va fi singur, singur pentru tot restul vieţii... O lacrimă de gheaţă alunecă pe obrazul lui alb ca zăpada a cărei răceală nu-l mai putea atinge. Simţurile lui erau cu desăvârşire adormite şi el ştia că încă nu înţelesese exact ce se întâmplase. Nu dorea să plângă sau să se elibereze de durere în vreun oarecare fel, nici nu era sigur că simţea vreo durere. Cineva de lângă el îl luă de mână cu afecţiune. Îşi întoarse extrem de încet privirea în acea direcţie şi o văzu pe Felicia privindu-l plină de compasiune. Îşi dori să o îmbrăţişeze, să-i mai simtă o dată aproape părul blond şi moale care mirosea întotdeauna a flori proaspete de liliac dar se abţinu. Totul se terminase de mult între ei şi, dacă ar fi ştiut la ce se înhamă atunci când avusese stupida idee de a fi doar prieteni ar fi alergat cât mai departe scutindu-se astfel de chinul de a o vedea în fiecare zi... Fata se apropie de el şi îi şopti la ureche cu vocea ei blândă şi catifelată:
- Îmi pare atât de rău..., dacă te putem ajuta cu ceva nu uita că suntem lângă tine.
Îi mulţumi din priviri încercând să ascundă proaspăta durere ce-i fusese provocată de cuvintele ei. Când vorbise la plural ea se referise la cel ce se afla lângă ea chiar atunci, cel ce-i era cel mai bun prieten, Claudiu... Trecuseră doar câteva luni de atunci dar în acel moment păreau a fi întâmplări din altă viaţă. Felicia îl alesese pe Claudiu în detrimentul său, pe Claudiu care era cel mai bun prieten al lui... Nu fusese deloc uşor să accepte că o pierduse şi fusese infinit mai greu să trăiască cu ideea că cei doi continuau să fie o parte din viaţa lui.
Preotul se opri şi atenţia tuturor se îndreptă asupra lui. Slujba se terminase şi omul bisericii dorea să spună câteva cuvinte care să aline îndurerata familie. Tot ce mai rămăsese din aceea familie era el. Îşi concentră privirea asupra bărbatului în sutană care ţinea în mână câteva foi albe. Un tânăr din apropierea omului bisericii îi întinse o pereche de mănuşi pe care acesta le luă cu recunoştinţa pentru că mâinile i se albiseră de frig. Vorbi apoi cu o blândeţe pe care Gabriel nu ar fi bănuit-o niciodată şi se trezi ascultându-l cu atenţie.
- Iubiţi credincioşi, ne-am adunat aici în aceasta zi în care Domnul a hotărât să ne luăm rămas bun de la cel ce a fost Mihai Apostolescu...
La auzul numelui câteva suspine se auziră mai puternic întrerupând monologul preotului. Acesta aşteptă cu răbdare până când se făcu din nou linişte apoi, aruncând o privire scurtă cerului din care încă mai cădeau aceiaşi fulgi mari care dăduseră deja o nouă faţă cimitirului, continuă:
- Am avut onoarea de a-l cunoaşte personal pe acest om minunat care nu şi-a pierdut speranţa în oameni şi în Dumnezeu nici măcar în clipele cele din urmă. Ultimele lui gânduri s-au îndreptat spre cei ce au fost alături de el când i-a fost atât de greu, vă mulţumeşte la toţi şi îi pare rău că v-a pricinuit dificultăţi, îşi drese glasul apoi continuă : Mihai îşi cere iertare de la...
Gabriel clipi muşcându-şi buza superioară până când durerea îl făcu să-şi revină. Vorbele preotului fură din nou clare pentru el. Îl ascultă citind foaia pe care erau amintiţi toţi cei prezenţi, din când în când vocea bărbatului tremura şi se oprea pentru câteva secunde iar atunci toţi cei prezenţi îşi ridicau privirile spre el. Pe sicriul opulent se adunase deja un strat de zăpadă care făcea să pălească albul voalului ce îl înconjura şi mulţimea de trandafiri albi ce împodobeau toate coroanele pentru că fuseseră florile preferate al tatălui lui Gabriel.
- ...de la Felicia, continuă preotul din al cărui ton se putea înţelege că se apropia de final, despre care spunea că a iubit-o ca pe propria-i fiică şi căreia a ţinut să-i mulţumească pentru că a făcut atâtea pentru el şi pentru Gabriel, fiul lui. În ultimul rând, Mihai îşi cere iertare de la persoana pe care a iubit-o cel mai mult în întreaga sa existenţă şi vrea să-i spună fiului său drag că îi pare sincer rău că nu va mai putea avea grijă de el aşa cum i-a promis . Totuşi el a dorit să-i spună lui Gabriel că are o încredere nemărginită în el şi că e convins că îi va continua munca, adică îşi va face un scop din a-i ajuta pe cei neajutoraţi şi de a-i sprijini pe cei nesprijniţi de nimeni... În nici o clipă nu am avut senzaţia că lui Mihai i-ar părea rău că părăseşte această lume, nu, el ştia foarte bine că pentru el s-a pregătit deja un loc de cinste în împărăţia Domnului.
      La un semn discret al părintelui patru bărbaţi începură să coboare sicriul în măruntaiele pământului îngheţat de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată. Izbucniră plânsete, toţi cei prezenţi îşi ştergeau ochii scăldaţi în lacrimi. Cu coada ochiului, Gabriel, o văzu pe Felicia ducându-şi mâna la gură şi sprijinindu-se de Claudiu în timp ce corpul îi tresălta chinuit de durere. Gabriel rămase cu greu impasibil , dar o făcu, nici o lacrimă nu se vărsă din ochii lui în timp ce tatăl său era coborât în groapa ce-i fusese pregătită. În jurul lui se auzeau foşnetele celor care încercau să se apropie pentru a-şi arăta respectul celui decedat. Pentru a ajunge aproape toată lumea trebuia să trecă prin faţa lui, bărbaţii îi strângeau mâna iar femeile îl îmbrăţişau emotive prezentându-şi condoleanţele şi sincerele păreri de rău pentru cel ce se stinsese. Apoi printre fulgii de nea a căror abundenţă sporise şi împovăraţi de tristeţe oamenii se îndepărtau. Gabriel nu se mişcase, curând, lângă el nu mai era decât Felicia împreună cu Claudiu, preotul şi încă vreo doi bărbaţi ale căror feţe nu-i spuneau nimic dar pe care îi recunoştea ca făcând parte dintre cei care săpaseră groapa cu o zi înainte. Un moment foarte lung se scurse cu greu până când, cu o hotărâre ciudată în ochi, Felicia se aplecă şi aruncă o mână de pământ îngheţat peste sicriul care deja era ascuns privirilor. Claudiu îi urmă exemplul apoi o strânse în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Fata refuză şi-l privi pe Gabriel a-i cărui ochi albaştrii, metalici, goi, păreau a fi pe o altă lume. Felicia nu rezistă şi se smulse din braţele lui Claudiu apropiindu-se de Gabriel. Acesta o simţi şi, involuntar, întregul lui corp se destinse. O privi, şi schiţa un zâmbet.
- Eşti în regulă? îl întrebă ea cu îngrijorarea de care el se cam săturase.
- Da, nu-ţi face probleme. Sunt bine. Puteţi pleca, eu mai rămân puţin.
Fata îl strânse de mână şi se întoarse spre Claudiu care o aştepta. Brusc, înainte ca mâinile lor să se despartă, Gabriel o opri trăgând-o puţin înapoi. O privi direct în ochii ei mari şi căprui care atunci care-i erau roşii şi inflamaţi.
- Mulţumesc, îi spuse el sincer şi fata se opri. Din ochii ei se mai născură două lacrimi pe care el i le şterse cu o tandreţe pe care nu şi-o mai putu stăpâni. Claudiu se apropie de ei întinzându-i mâna. Gabriel i-o strânse mulţumindu-i şi lui dar cu răceală. Felicia îşi feri privirea de a lui şi el nu mai insistă privindu-i pierzându-se printre fulgii de nea. Era singur.
      Mai stătu câteva minute acolo, spatele i se încovoie brusc şi începu să plângă în hohote. Preotul şi cei doi bărbaţi îl priveau cu milă fără să-l întrerupă. După ce se mai linişti îngenunche şi îşi înfipse mâinile albe în pământul rece. Era sfârşitul şi nu putea să facă nimic. Ar fi vrut să cadă şi el în aceea groapă împreună cu cele câteva fire de pământ ce i se scurgeau printre degete. Avea douăzeci şi cinci de ani şi în clipa în care se ridică în picioare ameţi. Cei doi bărbaţi se repeziră să-l ajute dar îi respinse hoărât. Măcar atât putea să facă, să se ridice singur în picioare. Momentul de slăbiciune trecu repede şi Gabriel se ridică, asta fu ca un semnal pentru cei doi care îşi ridicară lopeţile de jos şi după ce primiră un nou semn aprobator din partea preotului terminară de acoperit groapa ce-l adăpostea acum pe Mihai Apostolescu, cunoscut asistent social şi filantrop.
      Gabriel nu mai aşteptă şi, prin ninsoarea care devenise mai rară, se îndepărtă de mormântul tatălui său. Maşina neagră a familiei, Rolls-ul pentru care tatăl său fusese acuzat de ipocrizie de atâtea ori îl aştepta tăcut acoperit de un strat gros de zăpadă. Se opri pentru o clipă înainte de a intra în automobil, ezită. Deschise portiera şi apoi, instinctiv, se opri din nou. Urâse acea maşină de când se ştia, singurul motiv pentru care aceasta se mai afla în posesia lui era dragostea pe care tatăl lui i-o purta acelui automobil negru şi conservator la prima vedere dar atât de confortabil în interior. Trânti portiera şi renunţă să mai urce. Simţea nevoia de a face câţiva paşi singur, pentru a-şi limpezi mintea. Îşi ridică gulerul paltonului şi privi strada pustie ce era fermecătoare în mantia strălucitoare a iernii. Pentru prima dată Gabriel observă acel lucru. Uimit, începu să păşească pe trotuarul ale cărei dale nu se mai observau sub stratul de nea. Ghetele lui negre, impecabil lustruite, iscau un zgomot înfundat la fiecare pas dar acesta nu-l deranja. Fulgi jucăuşi se aşezau rapid pe părul lui, şi dispăreau ca prin minune în contactul cu chipul lui palid. Curând silueta înaltă şi întunecată a tânarului se pierdu printre fulgii mari şi albi pe care un vânt nebun îi rotea în cercuri ameţitoare pe strada pustie. Doar sunetele paşilor săi mai zăboviră printre maşinile parcate aproape de bordură.

     Într-un cartier mărginaş al oraşului, pe una din străzile pustii unde nimeni nu se încumetase să facă faţă gerului şi să lase urme pe trotuarele înfundate se auzeau cu o claritate stranie urletele unui bebeluş. Zgomotele veneau din interiorul unei case destul de impunătoare ce trona la colţul străzii. Cele două caturi erau zugrăvite într-un alb conservator şi nimeni nu părea deranjat de faptul că zăpada acoperise întreaga curte interioară. Brusc, plânsetul copilului încetă. Aproape în acelaşi timp, o maşină a cărei culoare sau marcă erau în totalitate necunoscute opri în faţa casei. De pe scaunul şoferului coborî un bărbat. Acesta aruncă o privire dispreţuitoare casei şi se îndreptă spre poarta metalică ale cărei motive florale străluceau sub fulgii albi care îşi găsiseră odihna pe grilajele de fier. Poarta scârţâi lung şi bărbatul se încruntă, o trânti nervos, înjurând cu voce tare şi urcă scările spre uşa dublă din lemn masiv. Intră fără să bată cu un aer de proprietar nemulţumit, fără măcar să observe că nimeni nu se obosise să dea la o parte zăpada de pe trotuarul a cărei poziţie nici nu putea fi bănuită. Afară, rafalele vântului se înteţiră şi parcă nori întregi se prăbuşeau dintr-un cer plumburiu şi supărat pe pământul ale cărui greşeli încerca să le ascundă. Din colţul opus al străzii o siluetă întunecată păşea obosită, insensibilă la fulgii care îi intrau în ochi şi în nas şi la frigul care îi pătrunse adânc în oase.
    Leagănul copilului era aşezat strategic la un metru şi jumătate de soba de teracotă ce încălzea sufrageria. Lumina zilei era insuficientă aşa că jumătate din becurile candelabrului ardeau în miezul zilei. Mobila din încăpere strălucea de curăţenie şi era aranjată cu gust asta chiar dacă nu aparţinea vreunui stil deosebit şi nu era opera unui profesionist. Pe un scaun simplu, de lemn, din apropierea leagănului era aşezată o tânără care urmărea cu afecţiune proaspătul somn al copilului ei. Ea era mamă. La douăzeci şi doi de ani Anastasia era o proaspătă mămică ce, în confortul căminului conjugal, îşi aştepta soţul care trebuia să se întoarcă de la muncă. Ar fi trebuit să se întoarcă de mult aşa că răbdarea ei se cam terminase. Atenţia îi fu atrasă de un zgomot metalic ce o făcu să tresară, părea că poarta de la intrare fusese lovită puternic. Poate că e vântul, sau vreun câine îşi spuse ea neliniştită ridicându-se de pe scaun şi păşind agitată spre fereastră. Îşi văzu soţul înjurând cu voce tare în curte şi încremeni cu faţa lipită de geam. Speriată, se feri din raza lui vizuală şi se lăsă să cadă pe scaunul de lângă scumpul ei băieţel. Îl privi cu infinită dragoste şi din ochii ei mari şi verzi începură să cadă lacrimi. Îi era frică, se temea de cel ce urma să intre, de cel pe care jurase să-l iubească şi să-l respecte atât cât va trăi. Dar asta fusese înainte..., înainte ca el s-o lovească şi s-o înjure tratând-o ca pe un animal. Cu toate astea ea îl mai iubea şi speranţa ei încă nu murise, nu încă cel puţin.
    Uşa sări în lături şi soţul ei intră cu agresivitate în sufragerie. O privi aşa cum priveşti o haină veche şi plină de praf de care nu mai ai nevoie.
- Ce vrei? o întrebă scurt, cu răutate.
- Nimic.

 

Teodor Lesenciuc

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'STRADA SPERANTEI Lesenciuc Teodor'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Berchi Nicolae'
4. Adresa Dvs. E-mail:'nicolaeberchi@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0746350484'
7. Textul mesajului Dvs.:'Pasajul publicat de tanarul autor impresioneaza.Spiritul sau analitic ofera complexitate personajelor.Tristetea,durerea inefabila si singuratatea,lasa loc sperantei.Printre lacrimi si fulgi de omat se simte forta celor greu incercati de viata.Autorul are ceva de spus si o face cu talent .De fapt sensul vietii sta in sfintenia sperantei pe care o descoperim in sufletele noastre. Foarte probabil ca talentul ce urmeaza a fi slefuit sa ne descopere un scriitor de exceptie .'


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)