Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Te iubesc, puscăria mea!

(fragment)

Ştefan Doru Dancuş

 

 

“Am fost întrebat: “Totuşi, nu simţi nici o satisfacţie că ai ajuns acolo unde ai dorit, că te-ai realizat?” N-am răspuns pentru că, desigur, nu gloria sau banii m-au interesat atunci când am aflat de ce am insistat atât în drumul ales. Ce-aş putea răspunde acum, când totul e întors pe dos iar mişcările şi evenimentele lumii nu au savoarea de altădată, sunt fade - oricât de înfricoşătoare ar fi? Toată tragedia, toată moartea şi foamea de ceva nou a omenirii, toată abjecţia şi scursoarea întâmplărilor de peste zi şi a celor planificate peste noapte nu pot egala strălucirea calmă a soarelui şi stelelor. Ce-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu a făcut Universul şi este Universul. Ce-a făcut omul? Omul a făcut crima, adulterul, banii, televizorul, experienţa nucleară şi genetică ş.a.m.d. şi este toate acestea. S-a dat în spectacol.

            Dumnezeu s-ar fi plictisit să urmărească o atât de proastă piesă şi nu şi-a luat bilete; L-a trimis pe Isus pentru a ridica standardul valoric al actorilor iar regizorii, înfuriaţi, L-au scos din distribuţie. N-au ştiut că de atunci a început să se joace o altă piesă, una care mereu bate recordurile la încasări.

 

            Într-o zi, mi-a căzut în mână “Jurnal”-ul lui Mircea Cărtărescu. Se plânge că-i e greu să mai scrie, să mai facă literatură, se îndoieşte de faptul că lumea mai are nevoie de aşa ceva. Ar trebui să nu se sperie de etapa următoare şi să facă pasul până nu va îmbătrâni ca prostul: eforturile târzii pot avea un rezultat definitiv - orbitor, total - dar fără valenţe practice. Iar înţelepciunea nu-şi are rostul decât multiplicată, nu ţinută în seifuri personale.

            Era prin anul 2000 când m-am gândit să mă mut în capitala României. Nu pentru a deveni un mare scriitor, nu pentru că în metropola asta ar fi fost rost de-o carieră literară s-au o realizare în domeniu, ci pentru a mă lua de piept cu diavolul. M-am dus o vreme la diverse întâlniri şi evenimente culturale; până m-a plictisit inutilitatea lor. Pentru a nu jena tot felul de “feţe înalte”, mi-am făcut o editură şi o revistă, gest condamnat din start de Ion Zubaşcu, omul care m-a pregătit în copilărie să scriu poezii, nu să umblu după cai verzi pe pereţi. Când am tipărit “Întoarcerea poetului risipitor” şi l-am căutat, mi-a spus să i-o duc repede lui Nicolae Manolescu. L-am întrebat de ce dar n-a fost chip să ne înţelegem. M-am gândit: ce mi-ar putea face N. Manolescu? Celebritate nu-mi trebuia, de valori materiale nu mai aveam nevoie iar domnul Manolescu oricum primea prea multe cărţi de la autori obscuri; sute, mii de cărţi pe care sigur nu le-a citit niciodată ori, în cel mai fericit caz, le-a răsfoit complezent. Nu i-am dat carte lui Manolescu; nu le-am dat nici altora, care ar fi putut deveni piese de bază în construirea “celebrităţii” mele.

 

            Există oameni care trebuie să bea până la fund paharul amărăciunii, care ştiu că poate veni oricând clipa în care să-L roage pe Dumnezeu: “Treacă de la mine paharul acesta”. Teribilă rugăciune, dublată de: “Voia Ta să se facă, nu a mea”. Aceşti oameni sunt conştienţi de faptul că au urmat o cale corectă, că au un statut diferit de al celorlalţi şi nu mai fug, nu se mai ascund.

            Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la ,,închisoare,, şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra. Femei deştepte, au zâmbit şi ele, au înţeles şi ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neaşteptat colţ al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.

           

            Hoţi. Muşte. Mizerie. Poveşti despre “lovituri” de zeci de milioane şi prostituate “cu şcoală ca-n occident”. Reviste porno. Comerţ cu zahăr, cafea, mâncare, îmbrăcăminte, ţigări. Foile pe care scriu acum au costat “patru naşpa”, adică patru ţigări fără filtru.

            Ajunşi la penitenciar, noi, “primarii” (cei aflaţi la prima abatere), am fost duşi “la psiholog”, o damă grăsuţă cu aere de “dură” care ne-a prelucrat “drepturile” de pe nişte hârtii xeroxate şi mânjite cu markere. Monitorul Oficial, desigur.

            Sunt scriitor, am zis. Şi ziarist, a completat dânsa, adresându-mi-se cu “dumneavoastră”; avem o revistă a penitenciarului, poate vă decideţi să colaboraţi, puteţi primi nişte facilităţi, puteţi fi premiat, după trei colaborări aveţi voie la vorbitor “la masă”, chiar şi o convorbire telefonică în plus, a insistat dânsa, grăsuţă şi frumos mirositoare, plină de bucle şi spray.

            Ştiam că nu-mi slujeau la nimic acele facilităţi după care umblau în limbă colegii mei de detenţie. Eram indiferent: ce să le spun oamenilor mei în acea convorbire telefonică suplimentară? Că e posibil să nu mai apară revista SINGUR? Că Tabăra de la Cozia, programată la începutul lunii august, e posibil să nu mai aibă loc?

            Am cerut cărţi de la bibliotecă, am luat “Recursul la metodă” a lui Alejo Carpentier, “Berlin Alexanderplatz” (Alfred Doblin). Şi “Studii critice” de C. Dobrogeanu-Gherea.

            Nu uitaţi de revistă, poate..., a opinat psihologul cel frumos mirositor. N-am uitat, aici nu trebuie să uiţi. Aici trebuie să reţii cât mai mult şi mai fidel, să faci depozite de amintiri din care poţi trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Nu, eu nu voi ajunge un biet M. Cărtărescu, maltratat sistematic de ideea că nobila substanţă a creaţiei a dispărut pentru totdeauna.

           

            Am descoperit cu uimire că avem şoareci şi gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzaţi, printre poveştile despre “lovituri” fabuloase şi târfe “ca-n occident”, înjurând viaţa, calculând câte pachete de “bune” (ţigări cu filtru) să ceară pentru o pereche de blugi purtaţi, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru câte-un inel din argint introdus în puşcărie prin veşnica metodă a ascunderii în pâine.

 

Acte. Semnături. Amprente. Bunăvoinţa poliţiştilor, alta decât cea din martie ‘89, când am fost trimis “spre reeducare” în mina Motru din România. Fără şireturi, fără crucea de la gât, dăruită de doctorul R. Negoescu într-o zi în care făceam o grămadă de planuri pentru viitor. Într-o clipă se pot nărui visurile oamenilor - iar eu ştiam asta, de aceea am intrat senin în celula în care trei recidivişti mă aşteptau cu ardoare: veneam “de-afară”, trebuia să am la mine ţigări, cafea, mâncare. Nu aveam, nu mă gândisem că mi-ar fi fost necesare; aveau însă ei, altceva, pentru mine: “Cartea magiei divine” a lui Omraam Mikhael Aivanhov. În următoarele zile am fumat cu toţii din “L.M.”-ul meu şi am citit pe rând, cartea. “Deştept om”, spuneau ei. Fenomenul s-a extins şi cartea a fost cerută de cei ce aveau grijă să nu evadăm. Dacă stăteam mai mult “pe arest”, poate ajungea şi la şefii cei mari, contabilii zilelor noastre de “infractori”.

            Viorel Matişan, zis “Motică”: “Am schimbat şapte locuri de muncă anul acesta. Cum aflau patronii că am cazier, cum eram dat afară. Nu mai am viitor. Când am plecat de la ultimul patron m-am apucat de băut la o terasă. O ştiam pe barmană aşa că am luat pe cont, trebuia să vină nevastă-mea. Am băut până când fata n-a mai vrut să mă servească. M-am aşezat la masa unuia şi i-am cerut bani de-o bere. Lucrurile s-au complicat, l-am pocnit şi m-am servit din portmoneul lui. Acolo, în barul cu terasă. Acum sunt aici, aştept să aflu cât primesc”. Viorel Matişan zis “Motică”, 34 de ani.

 

            Eram scoşi “la plimbător”, o cuşcă acoperită cu plasă de sârmă. Priveam Cerul şi mă gândeam că “plimbătorul” e locul ideal în care oamenii ar putea să afle valoarea unei frunze, a verdelui viu proiectat pe cenuşiul zidurilor şi existenţelor lor de puşcăriaşi.

            Într-o noapte s-a produs minunea, revelaţia. O aşteptam. “În orice închisoare te-ai afla, tu trăieşti în Biserica Mea”, mi s-a spus - şi în continuare am văzut ce fel de Biserică era aceea. Au trebuit să treacă ani şi ani de zile de la revelaţia de pe munte până la noaptea în care am aflat cum arată Construcţia pentru care m-am rugat atât de mult.

            Am adormit şi n-am visat nimic.

 

            Plouă. Desfăşurate pe alte axe temporale, gândurile mele prind contur în exteriorul unor ziduri denumite - în lipsă de ocupaţie - închisoare. Se vorbeşte pe-aici că s-ar putea să vină o amnistiere, se apropie campania electorală. Vestea îmi e indiferentă, cum indiferente îmi sunt toate activităţile şi acţiunile celor printre care trăiesc.

 

            “Acolo unde vor fi doi care vorbesc despre Mine, voi fi şi eu cu ei”, spune Isus. În celula asta suntem patru.

 

            Se tot bate monedă pe OZN-uri şi extratereştri. Mă gândesc: ce nevoie avea Dumnezeu de alte fiinţe înafară de om? Şi chiar dacă am admite faptul că a creat (ori a lăsat să fie creaţi) extratereştri, de ce i-ar lăsa să intervină în destinele oamenilor? Ne aflăm în interiorul unui inevitabil paradox, evident. Poveştile de felul acesta îmi plac dar mă lasă rece.

 

            Iubirea. Din nou iubirea.

            “Marga! Marga, te iubesc! Fii tare, scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!”

            În celula vecină sunt închişi doi tineri, acuzaţi de proxenetism sau aşa ceva. Susţin că sunt nevinovaţi, că poliţia şi justiţia şi-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în avocaţii lor. În apropiere au fost închise mama şi sora unuia dintre ei şi soţia celuilalt.

            “Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toţii în greva foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simţi?”

            Îşi scriu unii altora scrisori, fetele spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând şi le expediază înapoi plicuri voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere şi apoi se reîntorc la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi suprapuse şi cu postere cu femei goale pe pereţi.

 

            Totuşi, celor ce m-au încarcerat la începutul acestui mileniu n-am putut să le spun: “de profesie eliberat”. Derutaţii ăştia, actorii ăştia proşti şi trufaşi n-ar fi înţeles nimic din marea poveste a vieţii mele. Zi de zi se uită la mine curioşi, înciudaţi, sfiindu-se să-mi pună întrebări: se tem că nu mi le-ar pune pe cele corecte şi s-ar face de ruşine în faţa colegilor lor - zbiri ca şi ei, şi a sub-colegilor lor, puşcăriaşi ce-i întrec de multe ori în isteţime.

            Bate clopotul bisericii închisorii. Am auzit că e vizitată rar, hoţii nu au încredere în “popa ăla securist, cu grad de colonel”. Mi s-a terminat cafeaua, beau ceai şi folosesc autosugestia. De altfel, nu e prima dată: de multe ori m-am îmbătat cu apă chioară, ceea ce scoate în evidenţă intensa mea activitate cerebrală.

 

            Dimineaţă devreme - se aud pe hol, târâte, bidoanele cu ceai. Sunt un mare noroc pe capul oamenilor, constat în astfel de momente, privind spre Cerul secţionat de gratii în pătrate neasemănătoare. Şi tocmai în astfel de momente, latră un câine.

 

            Pentru a nu cădea în raţionamentele comune, folosesc timpul, nu vremea vieţii mele. O săptămână trece într-o secundă, indiferent de întâmplările ce se derulează cuminţi de pe banda comună şi care, pentru ceilalţi, sunt de importanţă cosmică.

            Gabriella... Acum îmi pare rău că n-am învăţat-o şi pe ea tehnica stăpânirii timpului. Îi voi spune: “Cât de multe trebuie să înduri alături de mine, îngerule”, iar ea va plânge de fericire. Atunci când voi rosti aceste cuvinte, nişte oameni în uniformă tocmai îmi vor deschide porţile puşcăriei, buimăciţi şi temători, neştiind cum de plec atât de repede de acolo, că doar actele...şi dosarele...şi amprentele...etc.

 

            Uneori, pe sârma ghimpată din faţa geamului cu gratii se aşează vrăbii. Le privesc. Intrăm în vorbă. Acum, toate vrăbiile din România au aflat că oamenii l-au închis pe Ştefan Doru Dăncuş într-o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile ce nu-ţi mai trebuie. Oare de ce nu au nevoie oamenii de el? se întreabă, nedumerite, vrăbiile. Oare de ce?...

 

            Suntem cu toţii, dragi români, într-o puşcărie. Paznicii noştri - birocraţii din politică, religie, armată, finanţe, din primării, prefecturi, poliţii şi aşa mai departe (că sunt enorm de mulţi), ne obligă să semnăm zilnic hârtii, să plătim zilnic impozite şi taxe, să tremurăm zilnic în faţa birourilor şi clădirilor impunătoare în care locuiesc, între zidurile utopice pe care le-au denumit graniţe.

            “Statul” a cotropit totul, a invadat totul, suntem sub ocupaţie.

            Eu iubesc puşcăria asta şi am învăţat să construiesc, în replică, o închisoare mult mai înspăimântătoare în care, atunci când va veni vremea, voi închide “statul”, cu tot cu trena lui de birocraţi orgolioşi. Lucrez metodic, fără urmă de răzbunare. Impresia falsă că sunt la mâna organizardă a trepăduşilor cu puşcă şi maşini de intervenţie mă face să zâmbesc.

            “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, scrie pe frontonul închisorii din care, odată intrat, nu mai ieşi niciodată. Nu există un constructor mai inteligent decât mine iar sistemele de alarmă pe care le montez nu pot fi înşelate de nimeni. Sunt atât de vizibile încât nu mai pot fi văzute.

            Mi-au venit păsările; pe curând.

 

            Zi şi noapte, în fiecare celulă arde un bec. Deţinuţii îşi ascund capetele pe sub perne, pe sub pături - eu citesc în continuare. Ziua se doarme pe rupte - suntem “în carantină”. Becul arde continuu, vizetele sunt închise. Nici unul din aceşti indivizi, arestaţi sau paznici, nu ştie că din interiorul speciei lor, cineva îi pândeşte cu răbdare, aşteptând momentul prielnic pentru a-şi face apariţia.

 

            Tinerii în uniformă ce se plimbă pe holuri, aroganţi, cu vorba răspicată şi cu siguranţa celui ce se ştie la adăpost de orice, nu s-au trezit încă. Nişte deţinuţi somnoroşi împart ceaiul şi pâinea, se aud bidoanele din aluminiu şi paşii târşâiţi.

            Colegii mei de închidere îmi cer să scriu despre ei şi condiţiile în care se trăieşte aici. Promit că da. Le spun poveşti frumoase despre antici, despre invenţii, descoperiri...

            Lakatoş Dorel, condamnat pentru furt, vrea să scrie o carte şi să o publice la editura mea. Îi promit tot sprijinul.

 

            Sunt respectat, mi se face cafea şi mi se goleşte scrumiera. Puterile despre care le-am vorbit celor “de-afară” (am fost privit cu neîncredere) transformă totul, oamenii ăştia se consumă zilnic să extragă de prin cine ştie ce unghere fiinţiale bruma de umanitate din ei.

            Am luat alte cărţi de la bibliotecă, am găsit, printre zecile de tomuri despre începuturile socialismului (traduceri din rusă), “Şocuri şi crize” de Stelian Tănase. I-am spus celui ce face revista închisorii (“Cu NOI prin NOI”), că e jale cu tehnoredactarea, m-am uitat la Word-ul instalat pe o rablă de calculator, dumnealui m-a privit băţos, se teme că-i voi lua locul. “Nu, nici o frică, domnule”, îi transmit telepatic, “eu voi sta puţin aici, nu-mi pot lăsa îngerul singur prea multă vreme”, el se destinde brusc, nu înţelege ce s-a întâmplat, se uită încremenit cum îmi iau cărţile şi ies din încăperea plină de gânduri vechi, sedimentate.

 

            Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta din nou - cum trece timpul! - nici n-am simţit când am pătruns în ziua “de vizită”. Soţia mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceaţă, o cafea, o narghilea...

            Un tip, Dumitru M.: “Vă aşteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârşitul săptămânii” - eu şi Gabriella aveam copiii la noi - domnia sa a uitat să ne spună unde locuieşte şi oricum n-am fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu - un nenorocit divorţat cu doi copii.

            Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă şi mănoasă.

 

            Nu-mi amintesc să fi visat ceva până acum, am un somn liniştit, folosesc înţelepciunea de-a separa ziua de noapte, de-a pleca prin zone necunoscute minţii umane. Mă întorc în trup înviorat iar dimineaţa eu sunt cel ce ia, prin vizetă, mâncarea. Colegii mei de carceră îmi sunt recunoscători că le protejez somnul cel mai dulce, apreciază acest efort care pentru mine e doar o revenire la normele şi indicii acestei lumi.

    Ştefan Doru Dancuş

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)