Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

TRĂDAREA UMBREI

Ion Nete,

Membru al USR

 

 

                          Prin somnul de câine, pe care îl dormea cu ochii întredeschişi, îi străfulgerase visul.

                          Şi-l aminti, de parcă îi răsărise în faţă un pom pe ale cărui ramuri se aprindeau muguri cruzi,răspândind întruna miros de tămâie în valuri.

                          Vântul uscat,stârnit de la lăsarea  nopţii, bătea  fără  contenire. Pământul zbicit de apă  era tare ca piatra.Crengile copacului  stingher de pe coasta lăsată  ca un oblon să închidă zarea,  trozneau întruna. Se auzea cum,foşnind dinspre vârfurile ciuntite,se prăvăleau ghemuri de uscături, încurcându-se, în cădere, printre crengile cangrenate. Parcă îi lovise putregaiul de sus.

                           Până la poartă păşise încordat,fără să se  poată gândi la nimic. Tunelul pustiu  deschis pe  sub  frunte  îi golise  capul de gânduri. Îl primi ca pe o uşurare  de care avea nevoie până a se vedea  afară.Mergând înclinat înainte, aproape să cadă pe brânci,  ajunse cu pieptul în dreptul ulucilor care  jucau în cuiele  cu care erau prinse. Îşi propti umărul în latura  gardului şi  pipăi lemnul ulucilor. În vârful degetelor îl simţi moale şi umflat,îmbibat de răcoarea  nopţii.Răsuflă uşurat sperând că,plecând,poate scăpa de mirosul care stăruia în preajma lui de parcă,în somn, cineva îl îmbălsămase în tămâie.

                          Căută cu privirea în jur,cât  putea să  cuprindă cu ochii, prin întunericul prăvălit  peste capătul uliţei pustii,spre care dădeau  porţile  înţepenite.Locul era lăsat în vale şi împânzit cu fire de  sârmă. Parcă  pe ele  urmau  să fie  întinse  rufe la uscat. Grămezi de murdării înfundau  şanţurile, umflându-le  că nici ziua nu mai puteau fi deosebite de  întinderea  drumului  îmburuienat cu  troscot  sârmos. Stătu aşa,uitându-se de jur împrejur, până zvâcni, din dosul pădurii, o fâşie de lumină, măturând  umbra  din cale,orbindu-l.

                         Chiar ca-n vis, se însufleţi, de  parcă i s-ar fi făcut  un semn  să-şi dea seama că e pe drumul  cel  bun. Strânse poarta cu grijă în urma lui şi  ieşi  în drum.

                         O bună bucată de timp  merse pândindu-şi  zgomotul înfundat al paşilor. Apoi, îşi  aminti de fâşia de lumină şi o căută, peste garduri, înspre pădure. Mai apucă să vadă o dâră târându-se prin tufe  şi când credea  că o să dispară  fâşia se înălţă  iarăşi spre cer, împletindu-se cu altele într-o răsucire nervoasă de parcă ar fi descoperit spărtura cerului prin care se scurgea întunericul nopţii,cotropind  pământul.

                          I se păru că aude o mişcare şi înviorat de o  tresărire  scurtă  îşi încordă  auzul la maximum fără a se  opri din  mers.Aşa cum  se strecura,păşind cu  grijă  prin întuneric,avea impresia   că, în locul  drumului, călca pe  un val de pânză  întins anume  ca să n-o poată lua  în  altă  parte. Se abătu puţin câte puţin  spre  marginea  drumului,apropiindu-se de şirul ulucilor cocoşate peste care se frângea  umbra  caselor şi a  pomilor de prin curţi şi grădini,adunându-se într-o baltă imensă.

                           “ De  obicei, seara, pe aici  ,  umblau bărbaţi şi femei ducând câte un copil,doi, de mână. Vorbeau  tare, de multe ori,încingând  câte o horă  cântau, chiuia şi  strigau  de răsunau văile... Oamenii  se mai şi încăierau, dar mânia le trecea  iute, rar se  întâmpla  ca  duşmăniile să ţi-nă   toată viaţa,răbufnind în  răzbunări sângeroase ca prin alte părţi... ”

                            Încercă  să-şi  închipuie, cum îşi  petreceau timpul  acum şi se scutură  speriat.

                           “Zac în umbra zidurilor,dac-o mai pot face şi pe-asta, fericiţi cei  ajunşi  în mormânt...”

                           “O  fi  drept să fie aşa  ?”, întrebă  furios şi  lovi  cu piciorul  în  piatra ieşită din pământ ,ca o  spinare de broască  ţestoasă.

                          Odată cu lovitura, simţi căldura  începutului  de spaimă ce îi amintea că şi el  ar putea sfârşi la fel ca piatra aceea,cu gura  încleştată în  pământ şi genunchii i se înmuiară.

                           Povara care apăsa  acum asupra lui  era cu mult mai greoaie decât aceea pe care o dusese  până să  iasă pe  poartă.Îl scutură un tremur atât de tare încât simţi nevoia  unui sprijin şi se apropie mai mult  de gard.Coborî  privirea de pe  vârful ulucilor îndreptând-o spre dâmburile ce-şi înşiruiau  şerpuitor spinarea  dinainte-i,lăsând  mai mult să se bănuiască de cât se putea  vedea prin malurile de umbră că e acoperită cu pâlcuri de  iarbă  uscată  şi  tufe  de  ferigă din care îşi închipui cum răsăreau scaieţi înlănţuiţi, ca prizonierii,de volbură şi alte ierburi agăţătoare.  Fără  să vrea, gândurile reînviate îi aduseră în faţă curtea largă a unei case.Poarta, din  ulucă proaspăt rindeluită, sta  tot  timpul deschisă  spre  drum. Acolo  văzuse într-o dimineaţă un necunoscut alergând,cu mânecile cămăşii albastre,subţiri ca foiţa de ţigară, suflecate deasupra coatelor. Vârful  degetelor lungi  semănând cu  nişte gheare de  maimuţă,  erau  răsucite în sus şi potrivite în aşa fel ca să nu  scape  tava plină cu farfurii încărcate. Mai  tot  timpul, prin  zidul dincolo de care dispărea necunoscutul, răbufneau  vorbe, râsete,  cântece  de petrecere însoţite de chiote sălbatice.

 

..............................................

 

                        ... Casele  se  terminară şi uliţa  pieri  în  deschiderea largă a câmpului încercuit  de umflătura  dealurilor . Stolurile tufelor de  măceşi, rugi ghimpoşi , porumbari şi sângeri pletoşi ca sălciile plângătoare, pătau  întinderea  nesigură  cu  nişte  răni cangrenate.

                         Dincolo de şanţ , se  opri, uitându-se  încă o dată, cu strângere de inimă, în urmă.

                       “ Oare o  să  răzbesc  ?”

                      “ Stupidă  întrebare”!,se mustră, în loc de  răspuns. I se  făcu  chiar ciudă că se  lăsase  dus  de slăbiciune până  aproape  de  pragul  îndoielii şi repetă,scrâşnind :“Oare o să  răzbesc ?” Ţinea privirea fixată în pământ, la  vârful picioarelor, ca şi cum  de  acolo aştepta să audă venind răspunsul la întrebare .

                         Izbucnirea  îi  fu de  folos, ajutându-l  să  înţeleagă  că  frica  pe care o tot  ignora,se  ascundea în neliniştea prinsă scai de el,ca umbra. Degeaba îşi abătuse mereu  gândurile spre   altceva,nu  putea în nici un fel să  scape  de  ea.

                        Un  frison  rece  îl cutremură din tălpi până în creştet.

                      “ La fel ca  în vis !” îşi spuse înspăimântat, strângându-se în haine de parcă  aşa nu-l mai putea găsi  fiorul rece pe  care îl  simţise pătrunzându-i prin oase  când îl văzuse  pe Brânduş  agăţat de vârful  copacului implorându-l să se uite  bine la el. Vezi,acesta e  copacul  ce  se  cheamă livan  !

 

..............................................

 

                         Îşi  aminti iar cum visul îi străfulgerase  somnul câinesc,orbindu-l  ca o poartă  deschisă brusc,chiar  dinspre  cer.

                       -  Sus, sunt  aici,îi călăuzise  privirea  o  voce care i se părea aşa  de cunoscută încât  nici nu se mai  întrebase a cui poate să fie.Şi,cu cât îşi  afunda ochii în lumină,ascultându-i îndemnul,simţea valurile de bucurie învăluindu-l ca şi cum ar fi înotat  printr-o mare  de flăcări. Păşea grijuliu,simţind cum îi bâcâie sufletul în piept de teamă  că ar putea face un pas greşit,călcând pe unde nu era voie.

                        - Aici  sus,în vârful piscului,abia mă mai ţin,că stau agăţat de vârful livanului ăsta cu frunzele mirosind  a  tămâie...Uite-te bine la el !Nu vreau decât să împiedic oamenii care sunt gata să-l uite! Şi numai tu  poţi  să mă ajuţi...Să n-ai  frică...Trebuie să-ţi  faci doar  o leacă  avânt... Atâta  doar...  Sau mai bine...

                       - Brânduş,aici  erai ?,se miră,recunoscându-l chiar în clipa în care se  simţise azvârlit de elanul pe care şi-l făcuse,ca un bulgăre de pământ.

                       Nu-şi poate da seama cât plutise cu ochii închişi de frica hăului deschis sub el. Singura grijă pe care o avea era ca,atunci când  ajunge lângă livan să se  prindă bine cu mâinile, şi-apoi  să-l ajute  cumva pe Brânduş.

                       Dar,spre uimirea lui,se pomenise   cu picioarele pe  ceva  mai tare ca pământul !

                      Făcând ochii mari descoperise că stă în mijlocul camerei,cu mâinile gata să se agaţe de ceva... Întârziase mult  timp aşa,năucit de părerea de rău că n-apucase să intre  pe poarta visului. Ar fi rămas bucuros acolo pentru tot restul vieţii !

                       -Sunt  aici, sus,hai, iute c-abia mai pot sta agăţat de  vârful livanului,îi stăruie în auz glasul rugător al lui Brânduş să se mişte mai repede... Dar şi acum,treaz,iscodeşte imaginea care îi joacă prin faţa  ochilor fără să desluşească nici măcar un ciuf  de ferigă, darămite vreun lăstar de livan...

                       Pus  pe jar  de visul cu Brânduş spânzurând de livan,nu mai ţinuse seama de nimic şi pornise în noapte  să  vadă care e adevărul  în legătură  cu taina dintre om şi umbra sa.

 

..............................................

 

                      Timpul  scurs de când sta ca încremenit, părându-i-se că aude un foşnet ciudat lăsat de  o mişcare furişată printre tufe, îi spori chinul neliniştii îngrozitoare cu senzaţia că fiecare  clipă îi  poate veni împotrivă,chiar şi numai prin faptul că se prefăceau uluitor de lungi. Treceau aidoma în-cetinelii cu care alunecă picăturile uleioase prin  nisipul fierbinte.Tâmplele, înfierbântate de sânge, îi zvâcneau gata să se  prefacă în  ţăndări.

                     Văzând că  se înşelase  şi nu se apropia  nimeni, răsuflă  precipitat de parcă se  salvase  de la înec.  Soarbe  cu  nesaţ  lumina  vânătă  care se prelingea de  pe zdrenţele  norilor negri şi murdari de parcă erau nişte bivoli  care  abia atunci  ieşiseră dintr-o  baltă noroioasă.Un  gutui stingher, cu crengile în pământ,se clătina că abia i se mai vedeau  crengile de care atârnau ,din loc în loc, câte o frunză  ruginie ca un bec ars uitat în pomul de Crăciun. S-a înălţat pe vârful picioarelor şi s-a uitat în lungul câmpului.  Nici o mişcare. Doar poarta se mai  auzea,cum se clătina din ţâţâni, împinsă  de  vânt.

 

..............................................

 

                    Blestemate   vremuri,bolborosi, simţindu-şi  iarăşi gândurile speriate.

                    În  acelaşi  timp i se păru că  zăreşte  o foială  în  dunga pădurii,într-o împielmare de umbre.

                   Încercă să-şi  îmblânzească  gândurile,închipuindu-şi  albul zăpezii.

                  Apoi, făcându-şi  curaj, porni  înainte. Se strecură prin lăstărişul salcâmilor până se  apropie  de  umflătura  dâmbului la  adăpostul  căruia  vroia să  zăbovească pentru o ultimă supra-veghere a  împrejurimile.  În mers, umflăturile  pline de pămătuf  ale capetelor de  scaieţi  îl  loveau  ca  nişte pumni  plăpânzi peste  genunchi.

                 Spre uimirea lui, se  pomeni  că-i vine în gând  ziua  aceea de demult când ajunsese pentru prima oară să  vadă cu ochii lui cum arată un  bâlci.Dinaintea ochilor prind a i se desfăşura  tarabe în şiruri nesfârşite şi printre  ele aleargă copii  zbenguindu-se  ori  privind  lacom tăvile încărcate cu alviţe şi gogoşi  fierbinţi.Îşi  scutură  părinţii  de pulpana hainelor,ca să-i facă atenţi la ce şi-au ales  cu  ochii,încăpăţânându-se  să nu piardă nimic, şoptesc poruncitor : P-aia ! P-aia ! P-aia !

 

..............................................

 

                  Când  atinse  gardul de sârmă, tarabele se  topiră,ducând cu ele şi forfota care i se păruse  atât de vie în auz. 

              “ Oi  fi  luat-o pe unde trebuie ? ”

                Încolţit de îndoială îngenunche,vrând parcă să pipăie ca să se asigure că e pământul pe care trebuia  să se  afle  şi se strânse  în el , aşa cum făcea  când era  mic,alegând poziţia care îi convenea să poată sta mai îndelung de vorbă  cu sine însuşi.

             “ Aşadar,ia să vedem  dacă mai ştiu pe unde  trebuie să fug ! Afişul era  lipit chiar pe  geamul camerei în care stam. Pe  afiş, chipul lui  Brânduş,schimonosit de moarte. Primul  fugar care îndrăznise  nebunia de a încerca  să scape din flăcările Gheenei . Şi-apoi  vorbele,curgând  ca apele umblătoare. Fără fereală,aminteau că  pe unde încercase Brânduş să  scape  n-o să  mai poată trece nimeni...Siguranţa că aşa avea să se întâmple îi făcuse ca  şi  locul pe unde încercase să scape  era desenat până la ultimul amănunt,putând fi recunoscut cu ochii închişi. Într-un  fel,o invitaţie, în bătaie de joc.Chiar şi salcâmii puteau fi număraţi. Iar sub ei, scris cu  litere umflate şi  groase, arătând ca nişte  vulturi cu ciocurile,penele şi ghearele mânjite de  sânge : Omule,de-acum nu mai ai încotro ! Ori tu îţi trădezi umbra ori te trădează ea pe tine ! Altă scăpare nu mai e ! Unul din voi trebuie să treacă de  partea  noastră ! Ia seama bine la locul  acesta ! E  păzit   de-acum şi de   umbra lui  Brânduş !  Cine  nu crede, n-are  decât să   încerce ! ”

                 De cum dăduse cu ochii pentru prima oară de afiş,limpezimea aproape oraculară a înscri-sului  făcut în aşa fel încât sub ceea ce  spune  să ascundă sabia gata să vină de hac şi aripilor  celui  mai mic gând  de speranţă  îl năucise.

                 Acelaşi  sentiment ciudat al absurdei inuilităţi îl mai trăise cândva,citind proza “Ivan” scrisă de un renumit scriitor religios . Nopţi la rând  se căznise să înţeleagă cum de pot fi indes-tructibile,în  sufletul unui om,adunate laolaltă, evidenţe mutuale  contradictorii precum setea  de a crea,izvorând din aspiraţia către Înaltul Dumnezeu, al cărui chip îl poartă, împreună cu convingerea deplinei inutilităţi !  Eruditul scriitor  pecetluise  genial  totul,sub  o zicere  tot  oraculară,cu atât mai mult cu cât era făcută într-o limbă străină : Nous sommes foutus ! Nous sommes  foutus pour l’eternite !

                 Aşadar, “nous sommes foutus”!,se mirase de unul singur,adică sfârşiţi,terminaţi,atât şi nimic mai mult. Tot  citind  şi recitind “epitaful”,ajunsese să se zvârcolească la fel cu o râmă care îşi  vede de  arcuirea ce o purta în înaintarea sa până se pomeneşte  pe jarul viu. Când e prea târziu ca să  mai facă  ceva.La fel şi  el,încercase zadarnic să descopere groaznicul păcat de care simţea că se făcea  vinovat  având de îndurat o  pedeapsă  dată pe vecie...Negăsind nimic,se împăcase cu gândul  că  nu-i rămânea decât să se ştie trăind  doar pentru  a aştepta momentul în care  şi umbra lui se va înstrăina de el.

                 Bun,hai să zicem c-asta ne e soarta,mai răbufnea uneori, suntem pierduţi... ne tragem dintr-un neam păcătos  !

                Când părea chiar să se împace cu gândul,ceva i se răscolea în adâncul  sufletului că-i venea  să strige, în târziul nopţilor de veghe :dar de ce să fim pedepsiţi pentru eternitate ???

                Enigma  îl urmărea ca o umbră,şi o simţea  tot mai aproape cu cât  taina  ei i se părea mai  de nepătruns.

                Iată însă că  acum viaţa  îl  adusese mai aproape de cât putea bănui de acel  nod  negru   şi el  îşi luase inima în  dinţi,hotărând să-l,fără să-i mai pese de preţul pe care avea să-l plătească.   

                Aţâţat de amintirea  care  începuse să-i dea  târcoale,ca un automat, scoase  din buzunar cleştele, unul din lucrurile pe care le ţinuse  ascuns în scorbura zidului . Răceala  fierului îi spori  siguranţa. Alese un loc neted între nodurile de sârmă  ghimpată şi apăsă  până  auzi clănţănitul metalic.Zgomotul i se păru prea tare aşa  că învălui grijuliu cleştele în palme şi abia după aceea continuă să  taie, făcându-şi  loc, puţin,câte  puţin, înainte.

                Afişul cu litere  negre îi reveni  aşa de clar în faţa ochilor  de parcă îşi croia drum prin el.     Apoi,din el răsări chipul lui  Brânduş. Ca şi cum  stătuse pitit  în spatele cioporului de salcâmi  şi cineva îi dăduse  brânci, făcând o  spărtură  chiar prin mijlocul  hârtiei.

O clipă i se şterse  totul  din gând.

Rămase doar vuietul acela prelung,premergător cutremurului şi  purtat  parcă  de  el, apropiindu-se tot  mai mult, creştea  ameninţător chipul lui Brânduş. Nici nu mai ajunge să-i vadă  ochii. Buzele i se mişcă  întruna, dar nu poate înţelege  dacă vrea  să-i  spună ceva  sau cântă, cum avea obiceiul,ca să arate că lui nu-i pasă de nimic pe lumea aceasta.

               Printr-o mişcare greşită  se ridică  de pe piciorul amorţit şi un colţ de sârmă sfâşie cu un zgomot  asurzitor postavul pantalonilor. Mâna îi încremeni, suspendată  în  aer,cum li se întâmplă   celor pociţi,pedepsiţi pentru că au ieşit  din casă,în miezul nopţii ,la ceas  rău  când ,părându-li-se că-l văd  pe necuratul, se  apucă  să-l alunge, aruncând   după el cu  furcile  de  fier.

 

..............................................

 

             Locul  de lângă  salcâmi  o să fie  cel mai slab păzit, erau de părere aproape  toţi. O  vreme,  aşa  crezuse  şi el.Firesc, pe unde  încearcă  unul  să scape şi e prins,  nu mai are nimeni  curajul să încerce .În sprijinul părerii venea  şi  desenul  fluturat de afişele împrăştiate  peste  tot .

                De-aia îl  şi fac atât  de clar, cădeau de acord  cei care se uitau la ele...

                Afişul ţine loc de sperietoare, se găsea câte unul să  contrazică  părerea  aproape comună  dar  cu siguranţă  că o făceau  dintre aceia cărora  nici nu le  trecuse  prin  gând  c-ar putea încerca să fugă...

               Apoi  se răspândise  o părere  năucitoare.

              Şi-o aminti aşa de limpede, de parcă o auzea spusă chiar atunci.Rostind-o numai  în gând , pielea se  strânse pe el,ca  un veşmânt  neîncăpător,aproape  să-l sufoce. Totuşi, îndrăzni să-şi amintească mai mult din ce auzise  atunci. Parcă prima oară,careva îşi  dăduse cu părerea că oamenii parcă  abia aşteaptă să fie prostiţi,aşa de mult se bucură numai cu adevăruri pe jumătate, din care nici nu ştiu dacă e bine să aleagă partea din umbră sau pe cea  din lumină.Ba se miră auzind cum se pierde urma  peştelui în apă,a păsării în aer şi a omului în  femeie,fără să se întrebe cine a zis că e bine ca  aşa să fie.Ba,mulţi nici nu se  miră   de li se   spune  că  sunt  împrejurări în care umbra omului  care nu a murit de moarte bună,se răzbună, trădându-l. Sau că  sunt flori care, imediat ce cântă cucul şi  le spurcă,îşi pierd mirosul aşa cum li se întâmplă vorbelor din care piere înţelesul şi  sunt date uitării sau devin aşa de rare  încât pot fi asemuite cu nişte pâlpâiri din  miezul zilei în deşert cărora nimeni  nu le poate da de urmă.Se întâmplă ca şi atunci când îi cad din întâmplare cuiva sub ochi,să se  uite  la ele  ca la nişte  arătări de prin alte  lumi. De fapt,cu umbra omului e o poveste mai încurcată,aşa că precis nu se poate spune cine o face să-şi părăsească stăpânul şi să  treacă  de partea celui care îl  fugărise până  atunci. Nu  se ştie din  a  cui  voie, dar că  se întâmplă, nu există nici o îndoială . S-ar  părea  că în felul acesta  victima  îşi plăteşte păcatul  că  n-a fost în stare să-şi ducă  la bun  sfârşit ce-şi pusese în gând . Credeţi că mai  îndrăzneşte  careva   să fugă pe urmele  lui  Brânduş ?, întrebase  triumfător,cel  cu gândul  năstruşnic, arătând pâlcul de salcâmi. Brânduş  al nostru !,spusese,apoi,scârbit,ascunzându-şi  mâna,ca să nu se observe  că o făcuse  pumn, în buzunarul pantalonilor. Însoţise totul cu un  gest  îngreţoşat,de parcă Brânduş ar fi fost de faţă  şi  vroia  să-i arate că nu mai  dă nici  doi bani  pe el, de câtă  silă  îi  făcuse.

 

..............................................

 

                Mai tăie un rând de sârmă şi ajunse lângă povârnişul pe care pământul aluneca întruna trimiţând  în  vale cascade de  bolovănişuri.

               Înfipse  bine călcâiele şi se apropie de şirul următor al gardului. Văzu că  barajul se subţia- se,în schimb rafalele vântului se înteţeau, frigându-i obrajii. Inima îşi reîncepu bătăile sacadate. La  fel ca atunci când  i se păruse  că  se apropie cineva  . Căută un stâlp şi-şi rezemă umărul de el. O dungă de lumină vânătă se aplecă peste câmp, răscolind  albia râului, de-a lungul căruia vălătucii de  ceaţă  se desfăşuraseră ca  fumul lăsat în urmă de o  locomotivă  dispărută  în  noapte.

              Se  încordă şi  strânse cleştele  cu toate  puterile. Odată cu clănţănitul,lumina orbitoare îl  învălui,de parcă  ieşea  din  firul de sârmă pe care îl  retezase.

              Fâşiile de lumină  alunecară de pe cer şi acum se încrucişau nervoase pe colţul pădurii de salcâmi.

             Din vale se  porni huruit de maşini în viteză.

             Luminile lor tremurau deschizând  pârtii şerpuitoare  prin întuneric.

           “Un singur rând mai aveam , şopti, Dumnezeule, atâta  doar  !

             Orbit de lumină, gândurile i se amestecară  într-o învălmăşeală   ameţitoare.

           “Fiecărui  om, i se limpezi  deodată în auz glasul vesel,  din vis, după ce Brânduş îl aruncase ca pe  un bulgăre de pământ , ursitorile îi  dau  în primire o  umbră. Obligând-o  să-l  însoţească.   Iar  atunci  când  moare  vine rândul ei.Să stea  de pază locului  până când  se  pune acolo un semn, o cruce  , un pom,o floare,să  nu fie pângărit în vreun fel. Până a i se  ridica semnul , mortul îşi vizitează, în somn  rudele,apropiaţii,prietenii şi  cunoscuţii,căutându-l  pe cel cu sufletul  mai primitor. Doar  aceluia i se arată în aşa fel încât  să-l recunoască, şi-i dă  în grijă  locul unde a murit. Eu te-am  ales  pe tine...! Până ai să vii,vezi cum  mă  chinui, agăţat de  vârful livanului.Dacă nu vii mai iute o să mi se piardă şi mie  urma cum i s-a pierdut copacului de care mă ţin  ”

            Ce-ai cu mine, de-mi  pui  pe  cap  aşa  năpastă,i se împotrivise zadarnic .

           Dacă,Doamne  fereşte... şi nu mai găsise putere în el să-şi  continue  gândul  care  îl  făcuse  să  simtă  şiroaie de  transpiraţie  furnicându-i  corpul.

         “ N-ai  a  te  teme , priveşte  livanul  ! Îl  vezi ?”

            Dar,oricât  se căznise, nu vedea  decât   vârtejul  de lumină prin care îşi  făcuse loc...

       “ Vii  odată ? îl privise mustrător Brânduş.Chiar nu  crezi că acum şi tu poţi umbla  pe-aici nestingherit ? N-ai  frică... ”

           Şi dacă  mi-e ?

       “ Asta numai pentru că aşa  eşti tu făcut, să-ţi  fie frică şi să n-ai  habar de ce...Acum, degeaba te sperii, nu e ce crezi...Că n-ai  cumva de gând, după ce te-am ales, să-mi laşi  sufletul   rătăcitor, printre  strigoi ? Pricepe,omule, odată că  n-am cum să ajung  la Dumnezeu câtă  vreme pe  locul unde  am murit  nu e  nici un semn ...Apropie-te,o să te apere  umbra  mea,ai  să  vezi !”

          Atunci de ce  vorbesc toţi  că umbra  te-a  trădat,încercase  iar să se împotrivească.

      “ Şi  tu le dai crezare , păi cine  ştie mai  bine ca  mine ? Uite-te acolo,vezi,a cui umbră  te aşteaptă, a lor sau a mea  ? Hai, numai, şi-ai să vezi...! Da iute,că abia mă mai ţine  livanul!...”

 

..................................................

 

          Aşadar,era  adevărat că umbra  trădează , îşi zise,după  ce  fâşiile luminoase  îi  orbiră  ochii.

          Şi  visul ?, rosti  ameninţător . Acum,văzând că nici o  umbra  nu-i  sărea în ajutor,căută în jur după chipul lui Brânduş,pregătindu-se  să-i arunce în faţă  acelaşi gest de  reproş,cum făcuse  cel  care îl  asemuise cu  o sperietoare...

          Asta  e, răbufni, de parcă  s-ar  fi  luminat  brusc.De-aia  ţinea  să mă uit  la  livan ! Nu că i-ar fi plăcut  mirosul de tămâie ci  numai aşa,  să mă bage în încurcătură ! De unde era să ştiu  că  pe aici cam de multă  vrem  nu mai  cresc  astfel de  arbori.

         - Vezi,livanul, îl  vezi ?!, se încăpăţâna să-mi arate ,încurcându-mă şi mai mult pentru că de frică să nu i  se frângă vârful mi s-a întunecat vederea şi  oricât  m-am  căznit,n-am văzut  altceva  în afara  luminii orbitoare...Pe  care o credeam o poartă deschisă  pentru mine înspre cer.

        Of, of, of,  - suspină resemnat -,cum de  m-am putut  lăsa  orbit de-a binelea de un vis  !

        Doamne,dacă  m-am putut încrede într-un vis , încaltea  nu mă  despărţi şi de  umbră, du-ne împreună  în lumea de dincolo...

        Măcar aşa  umbra  mea  n-o să  mai  ducă pe nimeni în ispită...mai apucă să spună şi căzu toro-pit de mirosul de tămâie  pe care continua  să-l împrăştie livanul din vis. 

 

Ion Nete

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania), George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)