Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

O trilogie – “Revelaţia”

Dan Tanislav

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

 "Ciudat!", încruntându-şi sprâncenele subţiri şi negre, se gândi dacă într-adevăr în acea noapte încărcată cu nori nu s-ar fi putut îneca un om. Mergea cu paşi mărunţi dar siguri, nu se uita nici în stânga nici în dreapta, privirea lui, urcând de-a lungul cheiului, se  pierdea în depărtare. Aerul era mai puţin răcoros, iar cerul domnea calm deasupra oraşului. "Cine mai sunt eu? Am devenit aproape o fantomă în văzduh. Am eu nevoie de mine?, sau, poate…… numai Dumnezeu ştie!" Mestecând greu ultimele gânduri care-l împovărau, Iovan sări ca un resort într-o parte, simţind cum ceva îl împinge de la spate. Cu respiraţia tăiată, aşteaptă să vadă dacă nu cumva era tot o nălucă a gândurilor sale, dar în următoarele secunde împunsătura reveni. Tulburat, se răsuceşte pe călcâie fixându-şi bine picioarele pentru a nu se dezechilibra, palid la faţă, se pomeneşte în faţa unui om de statură mijlocie. Cu dificultate, reuşeşte să desluşească un bătrânel îmbrăcat într-un cojoc ţărănesc, nişte pantaloni destul de murdari, şi o şapcă de piele îndesată bine pe cap încât nu i se putea vedea faţa. Nu mai avu timp să observe cu ce era încălţat căci bătrânul îl întrerupse. "Ce faci?", îl întrebă în şoaptă bătrînul. Iovan, încă nedumerit de prezenţa bătrânului din faţa sa, nu reuşi să găsească nici un răspuns mulţumitor. Nesigur pe el, îl privi din cap până în picioare, observă în cele din urmă că în picioare bătrânul purta opinci, iar pleoapele fiind parcă cuprinse de un soi de febrilitate, i se închideau şi deschideau din ce în ce mai repede. Bătrânul fără a se sinchisi de privirea lui Iovan, îi spuse, întorcându-se în acelaşi timp: "Vino cu mine!" Iovan, ca trezit dintr-un vis lung, răspunse aproape maşinal: "Unde?" "În direcţia asta, drept înainte", răspunse bătrânul fără a mai da vreo explicaţie. Consternat, Iovan îşi îndesă capul între umeri şi îl urmă ca un somnambul. Au mers aşa o bucată de drum bună, de-a lungul cheiului, sub tăcerea nepăsătoare a nopţii, până când bătrânul, în cele din urmă, rosti: "am ajuns!" "În sfârşit!", replică Iovan ca trezit brusc din somn, "dar unde suntem?, eu nu vreau aici!" Se aflau în faţa unei lumini clipitoare care anunţa strident un bufet. "Numai aici am putea discuta în voie", spuse bătrânul calm, " e non-stop. Ne-am întâlnit ca licuricii noaptea, trebuie să profităm de asta." Intrară în sfârşit înăuntru, aşezându-se faţă în faţă la o masă. Iovan reuşi abia acum să desluşească pe faţa bătrînului un nas mare şi cârn, buzele groase, liniile feţei imperfecte şi o căldare de riduri ce-i brăzda fruntea lată. Bufetul era cât se poate de mic ca spaţiu, dar destul de frumos ornamentat şi bine întreţinut. Bătrânul comandă două cafele, apoi punându-şi mâinile noduroase pe masă îl întrebă pe Iovan: "Ei, cum te mai descurci?" Iovan, uimit ca şi înainte de familiaritatea bătrânului care i se adresa de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă, începu să se bâlbâie: "E….eu, nu ştiu ce să spun, nu ştiu. Chiar nu ştiu!" "Lasă, aşa e la început, ai să-ţi dai drumul", răspunse zâmbind bătrânu pe sub mustaţă, "acum, uite, bea te rog, o cafea, şi ascultă-mă cu atenţie."

 

"Am să fiu numai ochi şi urechi", se bâlbâi Iovan şi observă în treacăt barba albă şi bine îngrijită a bătrânului. "Se vede pe faţa ta că nu eşti dinte aceia, şi nici prea bine n-o duci", continuă bătrânul, "deci, am să-ţi spun o poveste, adevărată de altfel, despre o familie….. poate, cine ştie, te ajută. Este vorba de o familie săracă, mama cu cei doi copii, o fată şi un băiat, şi o mătuşă paralizată care locuia cu ei, undeva în provincie, n-are importanţă. Vezi tu, ", bătrânul se aşeză mai bine pe scaun, de parcă ar fi trebuit să reziste unei adevărate lupte şi nu unei povestiri, "tatăl copiiilor îşi părăsi familia şi plecă, pur şi simplu. Aşa, tam-nesam dispăru în plină noapte de acasă fără să dea nici o explicaţie, pricepi?", ridică bătrânul vocea dintr-o dată. Iovan, puţin speriat, observă cum pe faţa bătrânului se schimonosise, ridurile erau parcă mai încreţite decît înainte, nările se măriseră, şi astfel părea mai încovoiat, iar din ochi nu se mai vedeau decât pupilele negre, dilatate. Omul se transformase, parcă nu mai era bătrânul de înainte, ci devenise cu toul altă persoană. "Da", continuă bătrânul, "tatăl era singura sursă financiară pentru acea familie, chiar dacă avea şi mama copiilor o pensie, era prea puţin, odată plecat, plecat a fost...Mama copiilor era prea obosită ca să-l mai caute, aşa că au încercat să se descurce cu pensia ei, cum au putut, trăind de pe azi pe mîine. Şi asta până la un moment dat, când băiatul, care era baza familiei căci el întreţinea casa, sora mai mică avea de la naştere un handicap, ştiind că tatăl lui are bani puşi de-o parte hotărî să plece să-l caute, pentru a-i cere ceva bani, sau poate chiar să-l jefuiască, la nevoie. Ascultă bine la mine. Să-l jefuiască. Trecu ceva timp până a reuşit să-şi convingă mama că-şi va întâlni tatăl, şi prin urmare cel mai bine e să plece în căutarea lui. Cu mult timp în urmă tatăl îşi construise singur o căsuţă modestă la marginea oraşului, bănuiala fiului se îndrepta în acea direcţie - "nu avea unde să se ducă ", îşi spuse fiul. Într-adevăr, fiul a găsit cu multă uşurinţă căsuţa de la marginea oraşului." "Acum, cum bine ţi-ai dat seama", bătrânul îl fixă cu mare atenţie pe Iovan, " fiul era măcinat de un singur gînd, întâlnirea după atâta timp cu tatăl lui", nu se ştie după cât timp, poate luni, ani, nu se ştie", repetă bătrânul mai mult pentru el." Ce-i va spune fiul? Dar tatăl cum va reacţiona? Bucurie, tristeţe….., fiul nu ştia, îi era frică de propriul lui tată, îi era teamă de ceea ce va provoca. Nu a avut curajul din prima zi să intre pe uşa aceea. A stat treaz zi şi noapte în faţa casei tremurând de frig, de frică şi a aşteptat să-şi vadă tatăl ieşind din casă, pregătindu-se să-şi ia inima în dinţi şi să-i iasă în întâmpinare. Dar nu! Tatăl nu a apărut deloc în faţa casei, nici o mişcare în jurul casei. Fiul se întreba dacă nu cumva e plecat, dacă nu cumva casa e goală, şi căutările lui sunt inutile. Se hotărî să acţioneze. Nu mai avea timp de aşteptat. Aşa că se postă în faţa uşii şi bătu, cu pumnul strâns. Nici un răspuns. Mai bătu odată cu mai mult curaj, nimic. "Ce să fac?", îşi spuse, apoi decise, "să încerc clanţa uşii". Şi da!, uşa era deschisă, când observă s-a speriat şi mai tare, dar intră. Nu se aştepta să găsească atâta dezordine în acea casă. Lumina pătrundea din cealaltă cameră şi se puteau vedea în prima cameră de la intrare masa răsturnată, ziare mototolite şi aruncate pe jos, scaunele…… şi mai ales un miros de stătut, o casă care trebuie neapărat aerisită." Bătrânul se opri brusc din povestire şi-i făcu semn lui Iovan să se apropie cu scaunul, apoi îl apucă de braţ fără să-i dea drumul. Iovan, încercă iniţial să se smucească, dar renunţă imediat când observă în ochii bătrînului o licărire aparte, o lumină venită din suflet. Iovan era deja de neclintit, era o stană de piatră şi povestirea bătrânului încă nu era terminată, presimţea asta, urma, ce mai urma….. . Bătrânul îi dădu drumul şi-i spuse în şoaptă: " Mi-am terminat cafeaua." Iovan se ridică imediat să comande încă două cafele, nu-l mai preocupa nimic altceva în momentul acela decât satisfacerea bătrînului. Era foarte important pentru el să nu riposteze, nu trebuia să facă nici o greşeală.. In tot acest timp îşi dădu seama că bătrânul era un personaj important în viaţa lui, nu trebuia să-l scape din vedere. Într-un moment de răscruce pentru el, apariţia bătrânului îi putea furniza, dacă nu adevărul, măcar câteva piste pe care le-ar putea străbate. Cine ştie! Asta gândea Iovan în acele minute scurse în tăcere, şi îşi dădu seama că n-ar fi regretat chiar dacă, în cele din urmă, bătrânul s-ar fi ridicat de la masă după a doua cafea şi i-ar fi zis "povestea a luat sfîrşit, trebuie să plec". Nu, nu s-ar fi supărat deloc. I-ar fi mulţumit bătrînului pentru măiestria de povestitor, şi mai ales pentru faptul că l-a ales pe el să se destăinuie. Această amabilitate pe care a avut-o faţă de el şi această deschidere încrezătoare nu făceau altceva decât să-i dea curaj. Iovan, în rumegarea gândurilor lui, plescăi satisfăcut , iar bătrânul tresări, şi parcă prin vis lumina de pe faţa lui dispăru. "Ce e, te-ai plictisit? Îţi arde de ducă?", întrebă bătrânul parcă puţin enervat. "Nu!, nu, Doamne fereşte! Îmi….", se bâlbâi Iovan. "Taci şi ascultă", continuă bătrânu, "în camera de unde venea lumina se afla tatăl băiatului. Era întins pe jos, lîngă pat, iar în mâini ţinea strâns un cuţit. Fiul de-a dreptul speriat a vrut s-o ia la fugă, dar tatăl strigă imediat după el şi-i spuse să stea liniştit că nu-i face nici un rău, "ştiu pentru ce-ai venit!" Se ridică de jos şi îi spuse fiului unde se aflau banii. "În dulapul de la perete, sertarul de jos, în cutia neagră se află toţi banii strânşi de mine de o viaţă." "Dar, tată ce e cu tine?", îngăimă fiul tremurînd. "Nu-i nimic, ia banii şi pleacă, lasă-mă, te rog." "Nu se poate, arăţi….", i se opri un nod în gât, nu mai ştia ce să spună, dar continuă, "ce ai de gând să faci?" "Nimic băiete, nimic, ce ştiţi voi, eu sunt pierdut de mult, acuma du-te, şi lasă-mă!" "Ce tot spui acolo, nu pot să plec, nu înţeleg eu mare lucru dar sunt convins că ai nevoie de cineva să te ajute, ai nevoie de mine, spune-mi?" Atunci fiul observă pentru prima dată lacrimi în ochii tatălui. Îşi lăsase cuţitul din mâini şi ghemuit la marginea patului plângea. Fiul se apropie şi începu să-l mângâie încetişor pe creştetul capului. Tatăl, în genunchi în faţa fiului, ridicînd ochii înlăcrimaţi din podea i se adresează în cele din urmă dezvăluind taina ce o poartă: "Fiule, iartă-mi neputinţa ce mă poartă printre valuri, ca o furtună pe mare şi nu mai îmi dă pace, căci corabia s-a scufundat de mult, iar marinarii nu mai trag la rame, s-au pierdut precum heruvimii printre arhangheli! Iartă-mi zîmbetul acru, seară de seară schimonosit de alcool, şi nu mai îmi pot stăpâni instictele nebune ce-mi ies din minţi şi mă cutremură din tălpi până în creştet! Iartă-mă! Iartă-mi urletul în gol, parcă dus în văzduh de diavol ce-mi şopteşte la ureche noaptea să mă iau de păr şi să urlu pînă nu mai pot! Iartă-mă fiule, că sufletul mi-e greu de parcă ar fi încărcat de moloz, ce-mi taie respiraţia şi mă înăbuş într-atât încât nu mai ştiu de mine, iartă-mă! Oh! Cerule!, de m-ai fi crucificat pe veci!, să nu uiţi că nu voi lupta, eşti prea sus pentru mine, iar eu, Doamne ajută! sunt mort de mult, sunt mort dinainte de-a mă naşte. Şi îţi mai spun, în faţa fiului meu, să nu uiţi niciodată cine sunt – „muribundul tău ce-l încerci înadins şi-l înalţi prin nebunie, într-a nebuniei soartă”. Da!, fiule, iartă-mă! că nu pot fi ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna, un tată model ce se sacrifică pentru familie şi-ţi umple sufletul cu bucurii mărunte. Iartă-mă, fiule, că nebunia ce există în mine, ca într-un lepros ce nu mai are viaţă, mă va conduce în infern şi nu mai am iertare, că bunăvoinţa Domnului e mai presus de toate, dar simt că nu mai e loc şi pentru mine. De altfel, ce spun, mă aflu deja în Infern! De aceea fiule, cu lacrimi în ochi îţi spun, fără să-ţi cer, dacă mă poţi înţelege: dă-mi binecuvîntarea ta şi lasă-mi cearşaful asudat de nebunia mea la locul lui, că eu mă duc curând, că eu nu mai am nici un Dumnezeu pe-acest pămînt! Dumnezeul meu!, unde eşti Doamne?… Sunt singur!, cu desăvârşire singur! Eu nu mai pot să cred şi nici nu ştiu dacă am avut puterea să cred vreodată, am rămas singur! Neputincios de singur!, înţelegi fiule…Iartă-mă! Fiul, cu respiraţia tăiată, gâfâind - de parcă ar fi alergat şi nu ar fi stat în faţa tatălui să-i asculte durerea ce-i macină sufletul - îi spuse din adâncul sufletului: "Te iert!, tată, te iert pentru totdeauna!" Astfel fiul îi dădu binecuvântarea lui deschizînd în sfârşit porţile tatălui extenuat, ca un copil, în baia de lacrimi. "Nebunie! Nebunie! Ce cutreieri munţii şi nu ţi-e milă de cei oropsiţi ce-ţi pică în plasă, ca într-un năvod uitat pe malul mării". Acestea au fost ultimile cuvinte ale fiului care după aceea plecă. Nu se mai ştie nimic de-atunci, încotro şi-a îndreptat paşii fiul, ce s-a mai întîmplat cu tatăl, dacă cuţitul, pierdut, a mai folosit cuiva, nu se mai ştie nimic", continuă bătrânul din ce în ce mai greoi. Nu mai putea să vorbească. Se lăsă o linişte apăsătoare, încărcată de fum de ţigară, urât mirositoare, iar la masă stăteau două feţe pierdute în uitare, nemişcate, care nu mai puteau să răspundă decât disperării. Iovan, se ridică într-un târziu încet de la masă, plecă capul în semn de salut, şi se furişă cât putu de repede afară. În contact cu aerul rece simţi fiori în corp, şi, cu mâinile în buzunare se îndepărtă de bufet, holbându-se mirat, către cer. Iovan nu se mai putea gîndi la absolut numic. Nu-i ieşea din cap povestea bătrânului, şi mai ales faţa acestuia. Mergea călcând pe pietrişul umed, măsurându-şi paşii, iar din când în când scotea un sunet printre dinţi. Îi era silă, de-abia se mişca, se simţea obosit şi nu mai avea putere nici măcar să gândească. Se simţea îngrozitor de prost în acea noapte ploioasă, nu mai ştia ce să creadă. "De ce lumea asta e atît de păcătoasă? N-au ochi să privească! N-au urechi să audă! E o adevărată bătaie de joc! Cât nu mi-aşi dori să mă prefac în cenuşă! Dar pot oare?" Bălăngănindu-se de pe un picior pe altul se opri la un moment dat şi se rezemă de zidul unei clădiri. Stătea aşa, cu ochii larg deschişi privind în gol, ca printr-o ceaţă  transparentă. Dintr-o dată s-a întors cu faţa către perete şi a început să plângă. Ruşinat de starea lui jalnică se opri din plâns, se şterse bine cu mânecile cămăşii, şi cu ochii aţintiţi spre zid, citi, "Marina a fost violată de…..", scuipă dezgustat şi începu să alerge până când se opri în faţa unui semafor, la prima intersecţie. "Ştii tu cine sunt eu? Ştii tu?", întrebă răguşit Iovan, pe omul-semafor. Apoi plecă mai departe, acum mai încet, traversând în diagonală intersecţia celor trei străzi. Avea un mers leneş, ca după o zi de muncă grea, iar din când în când îşi întorcea privirea către intersecţie de parcă ar fi uitat ceva acolo - ar mai fi avut ceva de spus. Puţin surprins de propriile lui mişcări, mai ales de întoarcerea regulată a capului spre locul unde purtase dialogul-monolog cu omul-semafor, ripostă fără ezitare: "Ce proşti suntem! Nu ne dăm seama că nu mai respectăm nimic în noi!, nici măcar în legea firii noastre!" Iovan, cu faţa scorojită de frig, cu oasele bărbiei ieşite în afară, încerca să dezlege ultimele taine ale nopţii. Îi era frică! Şi nu ştia de ce. Mergea agale, gândurile fugindu-i dintr-o parte în alta, încercând, parcă, să-şi revină dintr-un vis adânc. Îi era sete? Ba nu-i era sete. Îi era frig? Ba nu-i era frig. Era doar speriat. Dar nu oricum, era speriat de moarte. S-ar fi aruncat la picioarele bătrânului să-i salveze trupul, chipul. Îi era milă, şi în acelaşi timp ciudă. Ciudă pe cine? Pe bătrân? În nici un caz. Ciudă pe el însuşi. Pe el, că există. Zarurile au fost aruncate, şi o simţea pe deplin. Nu mai avea alt drum, decât el însuşi într-o luptă continuă cu el însuşi. "De ce mai exist?, stau şi mă întreb eu, oare. De ce?, în fond şi la urma urmei nu mai însemn nimic, nici măcar pentru mine însumi. Al dracului bătrân! Nu cumva era o prefăcătorie de-a lui, el şi acea poveste? Nu, nu se putea, i se citea pe faţă! Era un om care-şi purta crucea de ani şi ani de zile. Noi suntem eroarea, cei care ne prefacem, dacă stau şi mă gîndesc eu bine, nu el. Uff!, mă trec fiori când văd cum curg gîndurile prin minte mai rău ca sîngele prin vene. Ce să-i faci! Nu ştiu încotro mă îndrept şi unde mă opresc!" Iovan, sleit de puteri, exclamă arătând cu degetul către locul unde a făcut cunoştinţă cu povestirea bătrînului: "- Bietul de el! Să fi fost într-adevăr nebun? Nu! Nu cred! Se înţelege de la sine că nu!"

 

“Fantomele nopţii”

 

De tânăr se apropie un bătrîn.

Bătrânul - pentru vârsta lui respectabilă de 82 de ani - arăta destul de sigur pe sine, păr complet alb, fizic părea sănătos, vioi din fire, pe faţa lui nu se observa nici o emoţie care să-i fi încărcat sufletul în timpul vieţii, îmbrăcat îngrijit... Ce mai!, un bătrân fără pereche se postase în faţa tânărului.

- "Tinere, ce-i cu tine la ora asta târzie din noapte? Plângi cumva!?"

Tânărul se afla pe o băncuţă la marginea unei alei, cu mâinile sprijinindu-şi bărbia şi cu ochii înfipţi în pământ. Într-adevăr nu-ţi puteai da seama dacă plânge sau nu, cert e, că părea destul de morocănos. Bătrînul se aplecă să-l vadă mai bine.

- "Tinere ce-i cu tine? Nu ai casă, nu ai pe nimeni? Te văd că eşti atât de trist încât mi se rupe sufletul."

- "Nu vă bateţi capul cu mine", răspunse tânărul într-un târziu. "Şi pe urmă nu sunt atât de tânăr pe cât credeţi! Rătăcesc, ce-i drept, de ceva timp pe străzi şi n-o spun în semn de resemnare, şi n-aştept nici o consolare. Acum m-am aşezat, trebuia să mă odihnesc."

- "Dar, tinere, ce s-a întîmplat? Mie poţi să-mi spui! Sunt un ascultător bun şi am timp berechet."

- "Nu-i prea important, şi pe urmă chiar n-aveţi de ce să vă pierdeţi vremea cu mine. Am călătorit prin lume şi am constatat că singurătatea mea nu face nici cât două parale."

- "Cum aşa!"

- "La drept vorbind, sunt mai bolnav decît aş fi crezut, nu datorez nimănui nimic, umblu prin lume şi cerşesc puţină linişte."

- "Nu înţeleg o iotă tinere, dar, aşa cum îţi spuneam, sunt un bun ascultător."

Bătrânul se aşeză pe bancă lângă tânăr. Tânărul nu se sinchisi, în continuare cu capul aplecat, cu ochii în pământ, continuă să vorbească ca pentru sine.

 

- "Nu-i nimic!, mi-am spus, eu nu-mi doream să ajung un sclav, dar ei, cu privirile lor bănuitoare nu mi-au dat pace."

- "Care ei?"

- "Cum, care ei!, figurile nocturne, fantomele nopţii care vin şi-ţi picură otravă în suflet. Nu sunt eu mai bun decât ceilalţi, dar de ce tocmai pe mine, de ce m-au găsit pe mine, puteau să bată la altă uşă. Şi culmea!, la mine nici măcar n-au bătut, au intrat direct, sigur au un gând ascuns. Prin urmare, iată-mă! Rătăcesc zi şi noapte şi nu mai pot dormi, şi nici nu vreau, e mai bine aşa, cel puţin am început să învăţ să-i pot controla. Nu le mai dau drumul chiar la orice oră, ba mai mult, acum comunicăm, sau cel puţin îmi place să cred asta. Am prins putere şi curaj şi asta-i bine, înainte nu ştiam exact ce se întâmplă cu mine, nici acum nu aş putea spune că ştiu în totalitate, dar am momente cînd le râd în nas. Ha! Ha! Şi ei nu înţeleg, credeau că mă vor putea manipula la nesfârşit…Dar iată! Acum am prins ceva curaj. Nu sunt sigur de mine, dar îmi pot vedea de drum. Sălbăticesc în noapte şi-mi privesc păcatul aşa cum mi-a fost dat! Cine ar fi crezut că nu mă simt în stare să-mi duc munca pînă la capăt! Am, ce-i drept, momentele mele de nesiguranţă, dar nu sunt măcinat de ele, în schimb "fantomele nopţii", că alt nume nu pot să le dau, mă pun în dificultate. Nu mă ajută la nimic s-o spun că de mic aveam o presimţire stranie cu mine. Da! De ce nu! Solitudinea e tot ce mi-a mai rămas. Şi pînă la urmă nu-i strigător la cer! Mă las cuprins de mine în propria-mi carapace şi-mi absolv prezentul ca şi când nu ar exista. Lui îi spun întotdeauna ce-i cu mine şi ştiu sigur că E singurul ce-mi dă ascultare, dar încă nu sunt pregătit pentru că nu poate să-mi răspundă. Să nu stai prea mult prin preajma mea, căci presimt, se apropie furtuna, voi fi vizitat în curând. Şi lor, cum bine ai înţeles, nu le place să am un confident, trebuie întotdeauna să fiu singur, celibatarul care-şi aşteaptă pedeapsa în toiul nopţii.Că ziua nu au de ce veni, mă lasă să-mi ling singur rănile ce îmi brăzdează trupul, ori sufletul. Tot e numai dungi în carne. Şi apoi să-i auzi când vin, e atâta zarvă, simt ca nişte lovituri de ciocan în tâmple, iar venele mi se îngroaşă şi sângele parcă o ia razna, mai că zici!, acum îşi face loc, ţâşneşte! Dar, nu!, nu mă sperii dintr-atât, m-am învăţat minte, ba chiar am ajuns la răsăritul soarelui să nu îmi mai vindec rănile, să-mi continuu pedeapsa de unul singur, în lipsa lor, să le fac după voia lor şi-a mea, în necaz, să mă schingiui fără nici un scrupul. Şi asta nu e tot! Rănile de zi şi noapte, durerea ce-o port în mine, sălbăticia ce mă poartă pe alte ţinuturi mă fac să înţeleg că trăiesc în siguranţă. Formal spus, nu e decât siguranţa mea, străină de tot ce mă înconjoară. Şi poate că într-o bună zi, sub cerul răcoros al primăverii, care mi-e martor, vor creşte în mine aripi ce mă vor purta departe. Mult mai departe decât îţi poţi imagina. A sosit clipa! Trebuie să plec, să fiu singur, se apropie "fantomele nopţii". Şi dacă stau bine să mă gândesc, nu sunt decât nişte trepăduşi ce-mi fac un bine, căci vina ce-o port în mine e mult mai amară, şi e firesc, trebuie scuturată!"… Nici nu-şi termină bine fraza că tânărul se ridică brusc şi o luă la fugă. Bătrânul mai stătu în amorţire câteva clipe pe bancă apoi se ridică semeţ şi cu paşi siguri îşi continuă drumul.

 

“Epilog”

 

Bătrânul mărturisi în faţa crucifixului peripeţiile din acea noapte, aşa cum le văzu el.

"În "acea noapte" mi-a ieşit în întâmpinare un tânăr cu părul ondulat, pricăjit şi timid din cale-afară. Era atât de galben la faţă încât m-am speriat, nu ştiam dacă nu cumva e o închipuire de-a mea, cum sunt de obicei urmărit noapte de noapte de tot felul de chipuri stranii. Şi totuşi acest "chip" mi-a atras atenţia. Mi-am dat seama imediat - era real. Era chipul unui tânăr ce se afla în faţa mea. - Ce-a dezrobit în viaţă acest tânăr de-a ajuns să se supună acestei dezvăluiri tainice? Stând ghemuit pe bancă în semn de rugăminte, odihna nu-i ajunge, e prea senil pentru vârsta lui. - Câtă sminteală există în acest tînăr de-şi recunoaşte fapta şi şi-o aprobă cu atîta certitudine? Nu se sinchiseşte, o spune fără preget: "cine e! şi ce-l urmăreşte fără să-i dea pace!". - Cum e cu putinţă!? Se simte responsabil şi are puterea s-o recunoască cu atâta uşurinţă! - Cine e acest om purtat de valul nebuniei în plină noapte? Parcă nici îngerii nu-l mai pot privii, în ochi au numai lacrimi. E atât de semeţ în senilitatea lui încât te cutremuri numai privindu-l - nu-i poţi vorbi deschis că nu ştii cum reacţionează, şi pe urmă, ce mai!, nu te-ascultă!, e ochi şi urechi doar pentru el, învelit în vălul misterios al presimţirilor primejdioase ce-l poartă dincolo de necunoscut. E vai şi-amar de cel ce şi-ar dori să îl cunoască, darămite să-i şi vorbească. Nu trebuie decât să stai nemişcat, precum el în semn de rugăminte, şi să asculţi până la capăt această rugă a tânărului suferind."

 

 Însemnările bătrânului în caietul său maro nedatat.

"Există o forţă în acel tânăr care m-a frapat încă de la început. Pe el vijelia nu-l mai poate atinge, de parcă ar avea aripi pentru fiecare semn în parte. Îşi recunoaşte condiţia cu atâta sinceritate încât culmile nebuniei nu-l duc departe, întrezăreşte, parcă, în zare necuprinsul ce-ţi dă fiori, dar nu-l înghite. - De ce acest tânăr în plină noapte nu mai are somn, e ca o nălucă în stare de veghe? Şi ce îndrugă el? Nu vom putea niciodată să pătrundem în sufletul acestui tânăr, cum nu vom înţelege niciodată maturitatea la care a ajuns şi cum îl posedă chiar pe el de nu mai are simţul exprimării comune pentru urechile noastre blege şi nevătămate. - Vai, Doamne!, sunt prea bătrân să absorb cutremurul ce zace-n el, şi mult prea tânăr să-l pot privi în ochi. Nu există nici o limbă care să-l poată cuprinde în totalitate pe acest tânăr străin de ceea ce ne înconjoară, şi în acelaşi timp conştient de fiecare frunză în parte ce cade şi se veştejeşte sau creşte şi se înalţă. Mi-eşti martor, Doamne, tare aş mai trăi o viaţă, două, pentru a mă pregăti sufleteşte la întâlnirea cu acel tânăr - să-i pot vorbi, să pot plânge alături de el, şi nu aici în cămăruţa mea umbrită, să pot aduce îngerii cu mine să glăsuiesc prin glasul lor subţire, care acum mă privesc cum mă prăpădesc de ruşine, să pot fi prin Tine, Doamne Lumina ce-l îmbracă şi-i smereşte sufletul… Dar, nu!, poveşti, cuvintele ce le îmbrac acum sunt simple sinchiseli - în semn de rugă, poate - ale unui bătrân fără vlagă, care nu-şi mai suportă oasele ce-i trosnesc, mustaţa, barba, alb din cap până în picioare, care plânge şi tremură la fiecare zgomot, care, numai Tu ştii Doamne!, ce greu îi vine să mai păşească în lume, să… - Dar, voi!, voi ce înţelegeţi oare din aceste însemnări mărunte? Ce vă pasă! Priviţi o viaţă de om prin acel tânăr, nu prin mine, şi să nu vă fie milă de bătrâneţea mea, să nu vă fie milă nici măcar de acel tânăr, de voi, de voi trebuie să vă fie milă! Şiretlicurile voastre nu folosesc la nimic, ha!, e prea mult spus, "buna-credinţă nu se naşte-n om cu una cu două, să trăiţi în Infern nu-i de ajuns, căci conştiinţa ce te poartă în Infern ţi-arată porţile din cer, şi nu le vei traversa nici în şapte vieţi, că a trăi în Infern cu bună-ştiinţă nu-i atât de simplu. Teafăr nu ieşi de acolo, pătruns de nebunie, ori de vânturi, de nu eşti taur pentru a-ţi măsura forţele, trebuie neapărat să fii iepure şi să fugi cât e pământul în lung şi-n lat, şi să nu te opreşti decât în scorbura ta." Dar, ce ştiţi voi, cei ce-mi citiţi însemnările, rugaţi-vă! rugaţi-vă! Timpul e prea scurt! Tinere, iartă-mă! Doamne, primeşte-mă aşa cum sunt şi lasă-i pe alţii în stare de veghe la lumânarea aprinsă să-Ţi fie chezăşie Ţie, Doamne!, că eu prea bătrân sunt şi mă pierd cu firea! - În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, Amin!"

 

“Tatăl şi fiul”

 

Tatăl în genunchi în faţa fiului, cu ochii în lacrimi se adresează fiului:

- Fiule, iartă-mi neputinţa ce mă poartă printre valuri, ca o furtună pe mare şi nu îmi dă pace, căci corabia s-a scufundat de mult iar marinarii nu mai trag la rame, s-au pierdut precum heruvimii printre arhangheli!

Iartă-mi zâmbetul acru, seară de seară afumat cu alcool, ce nu mai îmi pot stăpâni instictele nebune ce-mi ies din minţi şi mă cutremură din tălpi până în creştet.

Iartă-mi urletul în gol, parcă dus în văzduh de diavol ce-mi şopteşte la ureche noaptea să mă iau de păr şi să urlu până nu mai pot, în gol.

Iartă-mă fiule, că sufletul mi-e încărcat de moloz ce-mi taie respiraţia şi mă înăbuş într-atât încât nu mai ştiu de mine. Oh! Cerule!, de m-ai crucificat pe veci!, să nu uiţi că nu voi lupta, eşti prea sus pentru mine, iar eu, Doamne ajută! îs mort de mult, îs mort dinainte de-a mă naşte. Să nu uiţi cine sunt - muribundul tău ce-l încerci înadins şi-l înalţi prin nebunie, într-ale nebuniei soartă.

Da!, fiule, iartă-mă! că nu pot fi ceea ce ţi-ai fi dorit vreodată, un tată exemplu ce ţi-aduce sacrificii şi-ţi umple sufletul cu bucurii mărunte dar, încununate cu flori plăcut mirositoare. Eşti singurul meu fiu, şi n-am să uit nicicând că pe obrazul trist al tău şi-n ochii tăi înneguraţi se citesc lacrimile părintelui înnebunit şi oropsit printre cadrave.

Iartă-mă! fiule, că nebunia ce există în mine, ca într-un lepros ce nu mai are viaţă, mă va conduce în infern, şi nu mai am iertare, că bunăvoinţa Lui e mai presus de toate, dar simt că nu mai e loc şi pentru mine. De altfel, nici nu mai sper, mă aflu deja în Infern!

De aceea fiule, cu lacrimi în ochi îţi spun, fără să-ţi cer, dacă mă poţi înţelege: dă-mi binecuvîntarea ta şi lasă-mi cearşaful asudat de nebunia mea la locul lui, că eu mă duc curând, că eu nu mai am nici-un Dumnezeu pe-acest pămînt! Sunt singur!, ca dintotdeauna singur!

        Fiul, mişcat până la lacrimi, se aplecă asupra tatălui, îi puse mâna pe creştetul capului şi spuse din adâncul sufletului:

- Te iert!, tată, te iert pentru totdeauna!

Astfel fiul îi dă binecuvântarea lui, deschizând în sfârşit porţile tatălui extenuat, ca un copil, în baia de lacrimi.

"Nebunie! Nebunie! ce cutreieri munţii şi nu ţi-e milă de cei oropsiţi ce-ţi pică în plasă, ca într-un năvod uitat pe malul mării"! ...

 

"Epilog"

 

   Fiul s-ar putea uita cu coada ochiului numai ca să spună: "Dă-i Doamne pace!"

Acum, când totul e tacit, fiul se prea poate exprima de la sine. El vorbeşte în numele tatălui, dar numai taciturn, că prea mult nu-i este încă încuviinţat. Resursele ce le poartă în sine vor ieşi la suprafaţă mult mai târziu, când fiul va privi semeţ şi va răspunde cu toată gura: Da!!!

Pe o filă de hîrtie aflată în cartea de rugăciuni se găsesc câteva "mărturisiri nedatate" ale fiului scoase târziu la iveală de tatăl.

 

 

    “Mărturisiri nedatate”:

Părinte!, toate gândurile mele sunt parcă străpunse de un fulger. Nu le pot ţintui locului, doborâte de ideea ce-o însemn în mine nu pot fi, că e prea multă învălmăşeală în sufletul omului atunci cînd e stăpânit de nesiguranţă. O! câtă nesiguranţă există în mine!; vai şi amar de cel ce întrevede prin ochii dracului furtuna ce se apropie. Şi-mi spun mie: "o, suflet tînăr!, nu de puţine ori te aflai pe marginea prăpastiei cântărind pas cu pas – încotro te îndrepţi!?" Şi vocile, vocile nu-ţi răspund părinte.

 

Părinte!: "Plec capul ameţit de prea multe gânduri, de-o maturitate ce se ascunde-n mine şi nu îmi dă pace, de o înstrăinare şi o faţă ce nu-mi aparţine. Prea multă beţie zace-n mintea omului! Dă-i pace!, părinte, şi nu-l lăsa să bea apă rece pe stomacul gol!"

- O! idee!, idee! ce zaci în mine ca o revelaţie, aşează-mi gândurile în ordine şi ia-mă de braţe şi du-mă cât mai departe de prăpastie!!!

Am obosit ……………… .

    Tatăl nu poate decât să închidă cartea de rugăciuni şi s-o aşeze cu mare grijă pe raft.

 

Dan Tanislav

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)