Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dr. Stelian BAJUREANU –

ŢURI

 

Capitolul I - Proză scurtă din 2002, pierdută şi refăcută

 

 

În 1944 a venit primăvara în februarie. Erau veşti proaste despre război. Bunicul i-a spus mamei că în anul acela frontul ar putea ajunge şi pe la noi. De aceea s-a hotărât ca ogoarele de la şoseaua Rădăuţi-Prut, Dorohoi să fie lăsate pârloagă. S-au arat numai ogoarele mai dosite de eventualele drumuri ale armatelor. Bunicul a încropit două pluguri trase de boi şi conduse de câte un om mare şi un copil. Copiii duceam boii de funie iar bunicul şi cu mama duceau plugurile de coarne. Ca să nu ne dea de furcă, boilor le-au pus, în coarne, traiste cu uruială, adică,  şişcă amestecată cu sfeclă rasă şi tărâţe. Bunicul şi mama aveau nişte caiete groase cu coperţi din lemn de tei. În ele erau însemnate date despre vreme, semnele ei şi roadele ogoarelor şi grădinilor de pe vremea lui Cuza până la zi. După mai multă chibzuială cu moş Ion Mihalache Sănducu şi bătrânul părinte Cazacu au ajuns la concluzia că răsărita, orzul, cartofii şi sfecla pot fi semănate în februarie. Condiţia era ca gunoiul depozitat din iarnă pe haturi să nu mai fie băgat sub brazdă ci împrăştiat peste semănătură pentru că în martie urma, după caiete, să îngheţe Prutul. În plus, mama a adâncit şanţurile în jurul ogorului din stufăria de la Livadă, în hotar cu moşia Cuzavodei, şi a semănat la noroc, la şase brazde, rândurile de porumb, cânepa de sămânţă (haldanii sau aldanii!), fasolea de păstăi şi între rândurile de porumb, morcovul, ridichea, pătrunjelul, sfecla roşie pangică, păstârnacul, ţelina, ceapa (la noi ceapa se face direct din sămânţă şi nu din arpagică), curechiul şi usturoiul de vară. Mărarul, ştevia, loboda şi roşiile sălbatice ieşeau singure! Ceilalţi oameni care au arat, semănat şi lucrat pământul, fără ajutorul experienţei verificată de vremi, au avut roade slabe.

 

Foarte puţine pluguri au ieşit la arat. Şi, mult mai puţine semănători! A fost o căldură mare şi foarte uşor s-a lucrat pământul! În două săptămâni şi ceva totul a fost gata. La începutul lui Martie au apărut primele detaşamente ale armatelor ruseşti care hărţuiau armatele germane în retragere. A urmat apoi un ger şi viscol năprasnic. Intrau în casă când ruşi când nemţi. N-am auzit să se fi întâlnit unii cu alţii. Îşi încălzeau mănuşile şi obielele sau ciorapii pe sobă, se uitau pe nişte hărţi şi plecau. Pe masă era o mămăligă mare şi mâncare. Nu s-au atins nici unul de ele. A îngheţat Prutul. Am luat toporişca, prostovolul cel mic şi pe Ţuri şi m-am dus la pescuit. Era o hărmălaie uriaşă numai peste Prut. Se retrăgeau nemţii. Soldaţii de la noi au dispărut odată cu viscolul!

 

Într-una din zile larma a crescut imens. Parcă era cutremurul de la începutul războiului! Lumea a adăpat vitele, le-a dat mâncare, şi s-a retras în case. La noi a venit un elev cu o traistă de la Naşa Dăscăliţa. Mama a pregătit şi a pus altceva în acea traistă şi m-a trimis cu treabă la Naşa noastră Dăscăliţa. De data acesta mama mi-a dat fluieraşul de comandă şi a spus să-l iau  cu mine şi pe Ţuri. Un ciobănesc alb uriaş. Îl aveam, de când era un căţeluş înţărcat şi adus de la Sadagura, de la Domnul Olaru, şi dresat de tata. Asculta numai de comenzile mele. El era păzitorul, vânătorul şi pescarul familiei! Când mergeam cu el undeva cânii străini nu băteau ci schelălăiau a prietenie. Se urca pe scări în poduri sau pe girezi mai abitir ca mine.I-am dat drumul în grădina Curţii lui Văsescu care continua cu păduricea de stejari şi nuci. Naşa nu m-a primit la bucătărie ci în casa cea mare. Ea mi-se adresa totdeauna cu Dumneavoastră finule sau Dumneavoastră Stelucă. Odată, am întrebat-o, cam supărat, de ce nu-mi spune, ca toată lumea, simplu: „Stelucă”!

 

- Pentru că Dvs. Stelucă aveţi câştigată bursa pentru a urma Liceul „Anastasie Başota” de la Herţa.  Şi, eu sper să ajungeţi şi bursier „Adamachi” ca şi unchii matale Mihai Grigoraş, care a făcut liceul în patru ani cu decret regal, şi Visarion Sănduc, fiul clopotarului ţi toboşarului din sat care a făcut trei facultăţi!

Am fost servit cu dulceaţă de cireşe amare şi apoi suit pe sofca, de lemn de nuc,  sculptată de tata şi rugat să recit câteva din poeziile ce le-am învăţat de curând. Apoi mi-a dat o carte din biblioteca ei de citit. Şi, spre bucuria mea nesperată, mi-a făcut cadou, pentru totdeauna, binoclul tatălui Domniei Sale care a fost „tunar” în Primul Război Mondial.

- Am trimis vorbă finei ca să vii la mine cu Ţuri ca să-ţi dau, de tot, binoclul tatei ca să mergi pe Mălăişte şi la Bâtcă să vezi ce se întâmplă la noi şi peste Prut, de la Lipcani la Mămăliga şi pe drumul spre Hotin. Ştii să umbli cu el, dar să ai grijă, să-l ţii ascuns în cojoc. Dacă eşti atacat să-l dai lui Ţuri să nu laşi să ţi-l ia cineva. Până trece războiul să păstrezi tăşcuţa cu el în cuşca lui Ţuri. Acum mergi şi vezi ce se întâmplă. Noi te aşteptăm la Moş Gheorghe Olaru. Acolo va fi şi fina cu surorile Dvs., Moş David şi Moş Ionică tunarul.

Când am ieşit Ţuri ne aştepta cu două dropii mari ca nişte curci. Naşa mi-a spus că le opăreşte, curăţă, cinătuieşte şi le trimite lui fina.

- Una o opriţi pentru Dvs. Dar, o rog pe naşa mică, Domnişoara Teofilia, să-i dea recompensa lui Ţuri.

- Sigur, un peşte afumat de pe culme!

Ţuri mulţumit de recompensă a luat-o, totuşi prudent, înaintea mea. Atunci, la cutremur fierbea tot pământul. Acum, cu cât ne apropiam de culmea dealului, pământul tremura, din ce în ce mai des, dar nu fierbea. La un moment dat Ţuri s-a trântit pe burtă şi s-a corcolit în frunzişul de Stejar. Era obiceiul lui de a asculta pământul. Apoi a zbughit-o la fugă spre creasta dealului. Atunci am înţeles că nu-i nici un pericol. Zgomotul devenea atât de puternic încât ultima zvârlitură de băţ am parcurs-o pe brânci.

 

Toată valea Prutului era o mare de oameni, căruţe, maşini, tancuri, tunuri care se îndreptau, înspre amonte, spre Mămăliga, … Cernăuţi. Ţuri s-a ascuns între frunzele din spatele unui tufăriş de porumbe. L-am imitat şi m-am alăturat de el. Am scos cu grijă binoclul din cojoc şi l-am pus la ochi. L-am reglat şi m-am cutremurat. Mai mulţi soldaţi de pe tancuri, maşini, din căruţe scrutau culmea dealului cu binoclurile. Ţurii s-a lăsat înapoi şi s-a rostogolit spre dreapta. M-a apucat de iţari. Semn că trebuia să-l urmez. Astfel, am ajuns în lăstărişul din tranşeea din vârful Bâtcii. De aici vedeam drumul spre Hotin şi Lipcaniul şi Mălăiştea, care cu punctul ei  cel mai înalt de observaţie am părăsit-o la iniţiativa lui Ţuri. Şi, care a fost, deja, ocupată, de îndată, de o mică grupă de militari nemţi. După ce mi-am îndeplinit misiunea dată de Naşa Dăscăliţa, m-am îndreptat pe o cărare cu multe pârleazuri spre casa lui Moş Gheorghe Olaru, fratele bunicii dinspre tată. Tocmai, ce scoseseră chiupul cu friptură şi oalele cu sarmale şi potroace din cuptor. Urmau să răstoarne mămăliga. Toate aceste bunătăţi erau numai pentru noi copiii. Mâncarea de sec era pentru oamenii mari. Binoclurile văzute în vale şi fuga lui Ţuri de nemţi m-a făcut un pic mai prudent. Când m-am dezbrăcat am pus trăistuţa cu binoclul, de la naşa, în traista mamei şi n-am pomenit nimic de el. Totuşi moş Ionică care a fost şi el tunar şi era tare la aritmetică a înţeles că eu am privit grozăvia povestită cu un binoclu şi mi-a dăruit şi binoclul lui şi mi-a zis, în secret, să-l ascund într-un anume stejar de pe coasta Vătafului de unde se putea vedea toată moşia Horodiştei, Crăiniceniului, Păltinişului, Cuzavodei şi Bivolului. M-a felicitat că am ajuns băiet mare!

 

După ce lucrurile s-au liniştit m-am dus cu Ţuri la stejarul cu pricina şi am descoperit că aproape de vârful stejarului era o şea naturală de unde puteai vedea toate moşiile pomenite mai sus. Copacul avea mai multe scorburi. Dar numai în una intra tăşcuţa cu binoclul lui moş Ionică şi era uscată şi mascată cu o uşiţă de coajă cu bureţi de stejar. Binoclul a fost găsit la locul lui de cei care au tăiat stejarul după 89. Eu l-am folosit, în afară de 44-45, odată, într-o duminică, în timpul colectivei când am fost chemat împreună cu tata în Costişă, pentru că „vaca a rupt lanţul şi s-a dus în lucernă”. Eram chemaţi acolo de un colonel de securitate pentru a fi lichidaţi. Mama colonelului a aflat şi i-a spus mamei mele care m-a oprit să nu mă duc după vacă şi s-a băgat în lanul de porumb şi a dispărut. Ştiam că tata este la moşie. Şi, am intuit că mama s-a dus să-l prevină şi pe el. Pe drumul cel mai scurt m-am dus la stejar şi am luat cu mine şi un câine. Ţuri murise de mult. Am pus binoclul la ochi şi l-am văzut pe colonel. Era Mihai Barin. În civil şi cu un automat de gât. Imediat am descoperit-o şi pe mama. Ajunsese pe drumul de pe Deal la Arie. Tata venea spre ea. Cineva-l anunţase să meargă să-şi bea cupa morţii. S-au întâlnit. Au continuat drumul împreună. Deşi era Duminică din porumbişti le-au ieşit în cale mai mulţi copii  cu sarcini de buruian în spate. Am pus binoclul la loc. şi m-am dus, prin păduricea de salcâmi, spre vacă şi colonel. Când a vrut să scoată ţăruşul din pământ şi să dea drumul vacii în lucernă am asmuţat câinele să-l atace. Speriat a descărcat tot automatul în el şi a luat-o la fugă spre Bivol. A mai apărut la locul „crimei” un tânăr necunoscut, copiii cu snopii de buruian şi părinţii mei. M-am retras spre stejar şi de acolo, fuga, spre casă pe unde venisem.

 

Acasă ne aşteptau, înspăimântaţi, părinţii colonelului. M-am pitit şi culcat în vie. Unde am şi adormit pe loc! M-am trezit în strigăte alarmante de Stelucă sau Domn Stelucă. Prima a fost lângă mine mama care striga disperată:

- Ce bine că m-ai ascultat Dragul mamei!!! Acelaşi lucru spunea şi tata şi părinţii colonelului. Şi, toţi mă sărutau pe bucăţi ca şi cum atunci aş fi înviat! Aşa au procedat şi cu tata. Faptele acestea au băgat mulţimea de vecini în sperieţi şi nimeni n-a înţeles niciodată ce a fost atunci. Decât compătimiri de genul: „Săracii erau duşi niţel cu pluta”! Târziu, după ce s-au dus oamenii la casele lor şi tata după vacă, mama m-a invitat în „casa cea mare” (camera de curat!) şi mi-a spus că ea o să moară peste un an şi n-o s-o mai am mamă.

- Dar, mama ta rămâne Barinaoica!

- Cum mamă, Barinoaica? Nu-i adevărat ce mi-ai povestit matale şi lumea că, săptămânal te ocăra la colectivă şi spunea că o să-ţi aducă copiii acasă să muncească cu voi la colectivă ca să vezi că degeaba au făcut facultate? Nu-i adevărat că la şipot ţi-a aruncat toate rufele în noroi şi ţi-a spus că şipotul nu mai este al nostru deoarece a fost trecut la colectivă deşi-i grădină?

- Ba da mamă! Dar ea l-a scos pe taică-tu din mâinile miliţienilor şi nu l-au dus la puşcărie, când au dărâmat totul Divale! Ea este soţia Secretarului de Partid de la noi!

- … !!?!!?

- Mamă! Să nu vii la mine la mormânt la tămâiat fără ca mai întâi să te cobori în sat şi să te duci la Barinoaica şi să-i săruţi mâinile şi s-o îmbrăţişezi ca pe mine, de câte ori vii sau pleci departe …  de acasă! Să nu te sperii dacă mătuş-ta Anica o să înceapă să tremure şi să plângă în hohote! Să-i pui mâna ta, pe care Dumnezeu ne-a ajutat să n-o pierzi, pe inima ei şi o să vă liniştiţi, îndată, amândoi! Mama a murit la timpul presimţit. Era o zi mohorâtă şi cu ploaie mocănească. Trebuia să merg prima dată la tămâiat. Înainte de biserică mi-am adus aminte de rugămintea ei şi mi-am pierdut minţile! M-am trântit cu fundul într-o băltoacă din mijlocul drumului şi am început să bat cu palmele noroiul şi să-l implor, cu glas puternic, pe Dumnezeu să crape pământul şi să mă înghită că „eu nu mă duc la Barinoaica” … ! Câteva femei mai în vârstă s-au apropiat de mine şi-mi spuneau că tuturor oamenilor le mor mamele, dar, nu trebuie să-l mâniem pe Dumnezeu!

- Trebuie să ai grijă de Găbiţa şi de Doamna Dochina!!!

Minune! În faţa mea a apărut Barinoaica care mi-a întins mâinile şi m-am ridicat de jos.

- Dumnezeu s-o ierte pe cumătra Maria. I-am sărutat mâinile şi am luat-o în braţe ca pe mama. Mătuşa Anica a început, într-adevăr, să tremure şi să plângă în hohote şi să bâiguie ceva cu glas neomenesc. Pentru o clipă m-am pierdut şi eu ca şi femeile din jur. Mi-am adus aminte de cuvintele mamei.

- Nu te speria mătuşă Anică, că îndată scapi de nenorocirea asta. I-am pus mâna dreaptă pe inimă şi am zis „Tatăl Nostru”! Când am terminat Rugăciunea Domnească mi-am făcut cruce şi am zis „Doamne ajută”. Îndată sufletul mi s-a uşurat şi mintea s-a luminat. Barinoaica mi-a zis încă odată „Dumnezeu s-o ierte” şi a şi plecat până să mă desluşesc de tot!!!

 

Să ne oprim şi să ne întoarcem la 1944! Ruşii trecuseră pe la noi şi ocupaseră Darabaniul şi Dorohoiul. Într-o zi mama mi-a pus mâncare în traistă şi pentru Ţuri şi m-a trimis să văd toate ogoarele dacă nu sunt de plivit şi de prăşit. Mi-a mai dat o traistă să aduc potbal pentru sarmale, ceva leurdă, urzici din râpa cu izvorul „cald” de la moşie şi alte verdeţuri şi rădăcini şi buruieni de leac. Mi-a pus cuţitul de vânătoare a lui tata şi hârleţul de copil mic (un fel de ciochie cu urechi pentru picior) în traistă. Mi-a dat săpăliga mea cea mică. Ne-a închinat. Şi, la drum băieţi! Cititorii trebuie avertizaţi că în timp de război nici copiii trimişi undeva, cu treabă, nu merg pe drum ci numai pe cărări de ei ştiute. Eu mergeam şi pe cărări verificate de Ţuri să nu dea peste noi soldaţii sovietici sau cânii lor. Cei mai de temut erau soldaţii sovietici de Cernăuţi, Darabani, Mămăliga şi Lipcani pe care eu îi cunoşteam bine de la iarmaroace! De obicei mergeau călare. Aveau uniforme noi, cnuturi sau bice, pistoale şi erau însoţiţi de câini lupi dresaţi. Cu zdrenţe şi încălţări scofâlcite era dotată numai armata de front. La noi în casă a dormit şi un ofiţer, cu trei stele mici, care era încălţat cu un pantof şi o cizmă. Probabil că acel ofiţer nu era membru, din ilegalitate, al  PCUS şi al PCR! Nu vă miraţi „toţi aceşti ilegalişti din România au avut pensiile stabilite în USDolars (dolari americani) şi nu mai puţini de 600 (şase sute!)”!! În drum spre moşie am trecut şi pe la „Observatorul stejar” al lui Moş Ionică tunarul. Punând binoclul la ochi am descoperit, pe hotarul Cuzavodei, un şir indian de aproape patru kilometri format din soldaţi şi civili tineri, La fiecare sută de oameni era un soldat Sovietic, dintre cei despre care am vorbit începând cu zece rânduri mai sus, şi câte un câine lup.

 

Orzul era de plivit, răsărita de prăşit, la Livadă toate erau răsărite de plivit şi de prăşit. Numai cartofa şi sfecla n-au scos colţul afară. Nici o legumă sau cereală n-a fost atinsă de ger! Mama a trimis vorbă bunicului care este situaţia semănăturilor din februarie şi a tocmit câteva fete şi băieţi mai mari să meargă la prăşit şi plivit la moşie. În câteva zile au terminat lucrul la moşie şi au trecut cu prăşitul în celelalte locuri. Lumea încă nu se apucase de arat nici pentru cartofi. Eu am fost lăsat să lucrez singur la Livadă la ogorul din stufărie şi păpuriş unde aveam baza pentru toate legumele şi era locul cel mai roditor şi ferit. Putea să fie irigat uşor  cu apa din izvorul, din pământul Cuzavodei, ce nu seca nici odată!

 

Necazul era că locul era foarte periculos din cauza cânilor sovietici. Într-o săptămână am plivit şi prăşit de odată. Am trecut la plivitul şi prăşitul de al doilea. Şirurile de oameni curgeau neîncetat, din răsărit până în apus de soare, indiferent de vreme. Mama mă întreba mereu dacă n-am văzut pe cineva de la noi. Într-o bună zi oamenii se odihneau, în jurul izvorului, din dreptul nostru şi câte unul, secondat de câinele lor şi un om cu banderolă la mână, venea în stufăriş să-şi facă nevoile. Aşa a venit şi cumătrul Gheorghiţă de la Ivancăuţi care mi-a spus că s-a întâlnit cu tata  când  se retrăgea cu o ambulanţă. Ofiţerii lui s-au predat, cu unitatea lor, unor sovietici rătăciţi fără să opună rezistenţă. Şirul acela de omeni tineri a curs încontinuu până în toamna lui 45 la scosul sfeclei şi a cartofilor. Ce s-au mai bucurat mama, cumnată-sa Aglaia (sora tatii) şi bunica când au aflat că Ile trăieşte. Noi aveam înştiinţare că era mort! Pentru câteva ore s-a oprit curgerea oamenilor. Am ieşit, cu Ţuri, din mărăciniş şi pe câmpul nearat al Cuzavodei, sub un stejar, am prins un purcel frumuşel rătăcit şi preocupat cu spargerea ghindei. Din stejar am observat cu binoclul, acum al meu, că pe un drum de la mijlocul moşiei erau duşi copiii mici cu aceeaşi regulă şi de aceeaşi soldaţi sovietici  de Darabani şi Mămăliga. Copiii au fost duşi pe jos numai vara. Oamenii mari tot timpul. Când era vremea prea rea şi iarna şirul copiilor era înlocuit cu unul din oameni mari. Aşa că erau totdeauna două şiruri!!

A venit luna aprilie. Cu ajutorul lui Ţuri am reuşit să scot dintre surghiuniţi câţiva oameni. Pe nenea Spiridon, cel mai mare copil din cei nouă câţi mai trăiau, ai mătuşii Aglaia a lui Ioniţă Leonte, pe băiatul primarului Râşcu, pe băiatul vecinului nostru Belcic care era tânăr ofiţer şi alţi câţiva prieteni de ai lor din satele vecine. I-am găzduit pe unul din plaurele de pe iazul Moşnenilor. Nenea Spiridon a fugit din Siberia ca să-şi ajute surorile şi fraţii şi l-au prins ostaşii sovietici de Darabani în satul vecin! Cei mai de temut ostaşi sovietici erau cei de Mămăliga, târgul hoţilor de cai. Mama şi bunicile mele nu ştiau nimic despre această treabă. Duceam mâncare şi schimburi de câteva ori pe săptămână şi numai lui Bădiţa Spiridon. De fapt de mâncare era foarte uşor de făcut rost. Peşte era cât lumea, Vânatul îl prindeau în fel de fel de laţuri. Rar era nevoie de ajutorul lui Ţuri şi a prietenilor lui. Cinstit să fiu eu eram acela care duceam zilnic, în sat, mâncare de la câmp; peşte, vânat şi legume din grădina din stufăriş. Nu mergeam acasă la mătuşa Aglaia. Venea ea la noi şi pitea la loc ştiut ce trebuia să duc la deal şi lua de la mama ce aduceam eu de la câmp. Noi aveam de mâncare îndeajuns. Nevoia era la ei că erau nouă guri de hrănit. Peştele prins în coşuri din Prut îl păstram în cele două iazuri ale noastre. Mama îi prindea uşor cu halăul când le ducea mâncare. Totdeauna aveam peşte sărat uscat pe culme şi câteva putinele cu peşte marinat. Tata s-a ocupat, special, de mine şi m-a învăţat plantele medicinale, arta pescuitului, vânatului şi a bureţilor şi hribilor cât şi conservarea şi gătitul lor. Murăturile la noi sunt un fel de mâncare şi apoi ajutătoare pentru mâncarea dulce: cartofi, fasole şi fripturi.  Specialistul casei şi chiar al satului rămăsesem doar eu cu câteva femei şi câţiva bătrâni. Acesta era o specialitate a bărbaţilor în putere. Acum erau toţi la război!

 

Dr. Stelian Bajureanu

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com