AnunţuriIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Dr. Stelian BAJUREANU -

ŢURI, proză scurtă

 

Partea a doua

 

Câteva săptămâni, pe hotarul dintre moşia Horodiştei şi cea Cuzavodei, adică pe la capătul grădinii noastre de zarzavat de la Livadă, au trecut, spre Mitoc, numai copii. Cei mici erau duşi în braţe de cei mai mari. Mai toţi plângeau şi se jeleau singuri. Dacă unii se trânteau jos şi nu mai puteau să meargă erau asmuţaţi cânii asupra lor sau erau bătuţi cu biciul. Într-o zi mi-a fost dat să văd un grup de copii cuminţi, care nu vorbeau singuri. Ascultau pe două fetiţe gemene cu părul negru împletit în câte o coadă care atârna până la călcâie. Fetiţele semănau cu Ileana Cosânzeana de pe mozaicul din Sala Paşilor Pierduţi din faţa Capelei Metropolitane de la Cernăuţi unde eu şi cu Simina fata minune, care avea o coadă la fel de mare şi frumoasă, am cântat, la slujba făcută de Prea Înaltul Sfinţit Părinte Mitropolit al Bucovinei, „Dumnezeu este cu noi”!  „Tati şi mami noi vă iertăm că ne aţi vândut ruşilor. Veniţi şi ne luaţi înapoi. O să fim mai cuminţi. Şi când ne daţi la şcoală o să învăţăm bine. Ne este dor de voi şi de bunica şi de poveştile ei cu zâne, feţi frumoşi şi zmei răi. N-o s-o mai lăsăm pe bunica să spună, dimineaţa şi seară rugăciunile. O să le citim şi învăţăm noi. În fiecare zi o să strângem noi patul şi o să măturăm în camera noastră şi apoi o s-o ajutăm la treabă. O să ne spălăm pe mâini, pe dinţi şi o să mâncăm totul la masă. O să ne jucăm frumos, frumos … ”!!!

 

- Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit al Bucovinei, oriunde sunteţi vă rog să-mi veniţi întru ajutor! Atunci Înalt Prea Sfinţia Voastră Părinte Mitropolit, la acea slujbă, când mi L-aţi arătat pe Sfântul Stelian, m-aţi îndemnat să învăţ şi să scriu cărţi despre copii. Copilul de atunci va urmat sfatul. Aveam în traistă pe lângă o carte cu poveşti de Creangă, cu scrierile lui Agârbiceanu, Slavici, Gârleanu, Sfântul Vasile Militaru … o carte cu „Nastratin Hogea” un caiet, un creion şi o radieră. Dar, după socotinţa, mea una erau întâmplările hazlii cu moş Ioniţă care dorea să se sature de brânză cu smântână, punând sarea numai pe laturile opuse  străchinii mari din mijlocul mesei, şi alta a fost să scriu despre nesfârşitul şir de copii care au fost duşi la Vadivostok, timp de doi ani. Am reuşit să fac numai nişte schiţe ale fetiţelor cuminţi cu codiţe până la călcâie! Şi, atâta tot!  Eu nu ştiu ce i-a determinat pe „ostaşii sovietici de Darabani şi Mămăliga” să execute această ticăloşie mai mare ca omuciderea!? Din contră, Păpuşarii lor nu o consideră un holocaust abominabil, ci o faptă de eroism în numele idealurilor înalte ale Revoluţiei Franceze, ale Socialismului şi Comunismului!!! Doar au câştigat războiul împotriva fasciştilor, fraţilor lor intru desfiinţarea Poloniei, cotropirea României şi a Ţărilor Baltice etc. Ce să scriu eu despre fetiţele şi copiii aceştia care sunt duşi la Mitoc?! De la noi şi din satele învecinate au fost luaţi toţi copiii mai voinici pentru ca să meargă la săpat tranşee. Dar uite, naşa

 

Dăscăliţa, bunicul şi mama spun că ei sunt duşi în  Siberia! Atunci când vărul Radu a fugit de la Cuzlău nu s-a ascuns la noi în pod la şură, cum a reclamat, soldaţilor sovietici de Darabani ca să-i înşele,  băiatul lui Bădia Ivan perevocicul (translatorul) ci în podul casei lor. Dar pe mine m-au bătut, la primărie, cu bicele până m-au făcut cârpă şi nu mai suflam. M-au ţinut pe podea până noaptea târziu când l-a prins şi pe ultimul fugar. Au fost suiţi toţi băieţii în camion unde m-au aruncat şi pe mine ca pe un tăbultoc de cartofi. Din mersul maşinii m-au lepădat în râpa adâncă de la lutărie, unde aruncau oamenii cenuşa nefolositoare, sticlele şi oalele sparte şi gunoaiele din gospodării. Am stat leşinat şi umflat în urzici patru zile. Mama a fost anunţată de la primărie că am fost omorât. Mi-au îngropat hainele şi mi-a făcut prima pomană. Ţuri aproape turbase. Mamei i s-a făcut milă de el şi i-a dat drumul din lanţ. A fugit ca din puşcă şi s-a întors cu unul din ciupicii mei. A prins-o pe mama de fustă şi a dus-o în lutărie unde zăceam. Mama a ţipat şi a leşinat. Ţuri s-a dus la moşul Adam pe care l-a coborât în lutărie. Într-o săptămână şi ceva am revenit la viaţă. Din acel moment în fiecare seară dormeam numai în locuri de mama ştiute şi eram trimis cu Ţuri la câmp unde stăteam până se întuneca.

 

Peste 30 de ani, la Varşovia, la Casa Scânteii a polonezilor, s-a întâmplat o minune. Ghizii polonezi au refuzat să dea explicaţiile lor şi în limba rusă. Erau două autobuze cu fruntaşe în producţie de la Vladivostok. Două dintre ele aveau cozi negre şi lungi ca fetiţele de care v-am povestit mai sus. După refuzul ghizilor polonezi ele au lăcrimat şi au început să plângă, în ascuns. În loc de doamnele profesoare, frumoase în faţa mea au apărut fetiţele de la Livadă: … „Tati şi mami noi vă iertăm că ne aţi vândut ruşilor. Veniţi şi ne luaţi înapoi. O să fim mai cuminţi. … !? M-am oferit să traduc eu în limba rusă. La terminarea vizitei le-am recitat profesoarelor de la Vladivostok câteva poezii, de suflet, în limba rusă. Profesoarele codane au şi luat-o pe soţia mea de braţe ca şi cum ar fi fost surori care nu s-au văzut de mult timp. Erau uimite că noi românii aveam maşini proprietate personală. Şi, o fericeau pe soţia mea că are un bărbat care ştie şi limbi străine! Se frăsuiau că ştiu numai limba rusă!? Am adus de la maşini nişte pachete cu sărăţele şi ciocolate pe care soţia şi prietena noastră Leanţa l-au oferit companioanelor noastre. M-au întrebat cum am învăţat atâtea limbi străine? Atunci mi-a venit gândul nesăbuit:

- Şi, Dumneavoastră ştiţi încă o limbă „străină”! Dar, nu cunoaşteţi că o ştiţi! Aici am două pachete cu ciocolate. Eu am să vă spun două cuvinte în limba pe care sunt sigur că o cunoaşteţi. Dacă răspundeţi imediat, în limba rusă, ce am să vă spun eu în acea limbă, câştigaţi pachetele acestea de ciocolată! Am pronunţat tare şi clar:

 

- Apă!

- Vada!!! A venit, brusc, răspunsul.

- Pâine!

- Hleba!!! Au tunat vesele profesoarele de la Vladivostok. Le-am dat pachetele iar soţia le-a strâns în braţele ei şi a strigat, de bucurie, în lumina bliţurilor:

- Suntem trei româncuţe!!!

Şi, soţia, ca domnişoară, a avut codiţe negre, la fel de lungi şi de frumoase!

 

A început predarea de cereale, lapte păsări, şi tot felul de oi, porci şi vite pentru Armata Roşie. Această acţiune a continuat ca şi surghiunirea copiilor şi tinerilor maturi şi a durat până târziu în toamna lui 1945. Se primeau bani de zonă. S-a „deschis” iarmarocul săptămânal de la Darabani. Zilnic, mă duceam la observatorul lui moş Ionică din Stejar. Cele două imense şiruri de oameni mari şi de copii curgeau mereu spre Bivol. De acolo la Mitoc şi apoi peste Nistru la „Centrul de triere”. Destinaţia Vladivostok! Acestea erau veştile pe care le schimbam cu noii mei prieteni scăpaţi de surghiun. Mama mă întreba în fiecare seară dacă n-am văzut vre-un copil de la noi.

 

De Sânzienene, ziua când am fost botezat, n-am lucrat. Am privit la şirul de copii care plângeau şi erau biciuiţi să tacă. Spre amiază a fost o pauză de vre-un sfert de ceas. După aceasta a apărut un soldat călare trăgând după el un copil mai mare legat cu o funie de mijloc şi cu un sac pus peste cap. Striga, de răsuna valea, de ce a vrut să fugă. Şi-l lovea puternic cu cnutul. Băiatul numai icnea din rărunchi. Am pus binoclul la ochi. Era Fruţi de la Mămăliga. Nu mi-am închipuit că poate să fie atât de câinos!! Am mai aşteptat un timp şi a apărut un alt soldat călare cu un băiat şi mai mare şi tot cu sacul în cap. „Soldatul” striga şi mai tare la el: „Recunoaşte că ai vrut să fugi”! Dar acest băiat când era lovit cu cnutul striga din gură de şarpe şi spunea că n-a vrut să fugă. În dreptul fâşiei de stuf şi porumbi a început o bătaie cu  nişte urlete de moarte. N-am mai putut răbda şi i-am dat ordin clar, prin fluier, lui Ţuri să-l răpună pe „soldatul sovietic”. Spre uimirea mea, Ţuri s-a retras din făgaşul, de sub spinii de porumbi săpat de el ca să poată trece în drumul Cuzavodei, a scheunat a pericol şi a luat-o la fugă pe cărarea spre Horodiştea. Am vrut să-l urmez dar la gândul că voi fi devorat de cânii soldaţilor sovietici de Darabani şi Mămăliga, care sigur sunt mai tari decât Ţuri, am leşinat!

 

Era trecut de amiază. Ţuri m-a trezit din leşin. Nu-mi credeam ochilor că eram viu şi nevătămat. Mă trăgea de pantaloni. Era semn că trebuie să-l urmez. Ţuri era plin de sânge. Erau urmele că i-a răpus pe cânii sovietici! A luat-o din nou spre sat. Dar, când am ajuns în cărarea mare a cotit-o spre Bivol şi a accelerat mersul. M-a dus aşa câţiva kilometri până la cotul cu bulboana Iazului Moşnenilor. A coborât pe o cărare de animale pe sub ghimpii porumbilor. L-am urmat. A sărit în apă şi a trecut pe partea cealaltă a „golfului”. Am făcut la fel. Am ajuns printr-un luminiş îngust de stuf pe malul celălalt. Era primul băiat care numai icnea la loviturile de cnut. La-m cunoscut după pantalonii vineţii de raicort. I-am dezlegat funia de la brâu şi mâinile de la spate. Era moale ca o cârpă dar cald. Fundul sacului era rupt şi ars de gloanţe. Am scos sacul. Era nenea Titus, fratele cel mai mic al mamei, doar cu patru ani mai mare decât mine! Prietenul cel mai bun al lui Ţuri!!! Am început să pipăi înfrigurat capul ca să găsesc gaura glonţului dar n-am găsit nimic. O barcă cu nenea Spiridon în ea a ajuns la picioarele lui nenea Titus care a fost tras. La fel a făcut şi cu funia şi sacul. Mi-a spus să vin înot după el. Noroc că Ţuri m-a condus. Peste o oră s-a întors barca şi ne-a dus la Plaurele Ascuns. Nenea Titus a înviat!!! Am aflat de la nenea Spiridon că Ţuri i-a urmărit pe ostaşii sovietici şi când unul din ei a vrut să-l împuşte pe nenea Titus câinele a făcut un salt mortal şi l-a împedicat s-o facă. Soldaţii s-au speriat şi au dat bice cailor.

 

Stelian Bajureanu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com