HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

PROZĂ SCURTĂ -

ULTIMA LECŢIE

 

Marius Török

 

În cameră domnea un parfum de carte veche, născut parcă din secolele trecute. Această mireasmă a timpurilor apuse îi învălui pe cei doi aflaţi în fotolii. Tânărul ţinea în mână o carte din care citea cu voce tare. Femeia îl asculta adâncită într-o meditaţie plăcută, în care se delecta, precum un demiurg, cu frazele şi filosofiile despre viaţă. Tânărul citea răspicat, rostind cuvintele într-un mod ales, influenţat de privirea senină şi îmbietoare a femeii. Părea că amândoi se lasă în voia valului de idei, plutind încoace şi în colo pe oceanul raţiunii, care ascunde în străfundurile sale explicaţiile cele mai misterioase şi mistice cu privire la existenţa universului şi a lor personală. Lectura se termină cu o concluzie ce rezuma întregul text.

 

- Şi astfel, libertatea atât de mult dorită şi căutată de oameni, nu-şi are izvorul decât în noi, acolo unde înţelesul şi utilitatea ei prinde un contur diferit şi mai frumos decât cel aflat în jurul nostru, aşa încât fiinţa care îşi spune om să nu poată fugi de sine, evadând pentru totdeauna în banalitatea cotidiană, până când avea să dispară în negura uitării.

Glasul tânărului se auzi la ultimele cuvinte mai încet oprindu-se deodată ca în în faţa unei prăpastii care te obligă să priveşti în adâncurile ameţitoare ale gândirii. Carmen îl fixă atentă, analizând cu seriozitate starea care se reflecta din fiinţa tânărului. Ochii ei păreau ca spun o mie de lucruri în acelaşi timp şi totuşi buzele îi rămâneau lipite, mai strânse ca niciodată. În adâncul ei era mulţumită că sensul acelor cuvinte rostite mai înainte îl pătrunseră şi pe (Călin) tânăr într-un mod atât de vizibil.

 

- Acum, începu ea cu voce puternică, anunţând parcă ceva important, ai făcut cunoştinţă cu puterea cuvântului. El îţi poate deschide uşi sau ţi le poate închide. Forţa lui stă în aceea că ridică la nivel conştient înţelesurile cele mai ascunse ale lumi din jur. Cuvintele au obiceiul să te arunce într-un nou univers, lărgindu-ţi astfel câmpul de gândire. Într-un fel ele te fac explorator, colindând noi ţinuturi în căutarea ideii care să lămurească totul. Cu cât parcurgi mai mult spaţiu de gândire în aventura cunoaşterii, cu atât eşti mai bogat. Şi acest lucru, în primul rând, îţi dă putere. O putere care se află în tine şi nu în cele din jur. Călin o ascultă precum un flămând care mănâncă tot ce i se serveşte pe masă dintr-o singură înghiţitură. Simţea cum în înăuntrul său au loc schimbări importante cu fiecare cuvânt rostit de Carmen. Inima lui bătea cu putere şi ochii îi sorbeau cu nesaţ imaginea pitorească a femeii frumoase, îmbrăcată într-o rochie albă, subţire. Părul negru al femeii cădea în bucle lungi până pe umeri încadrându-i faţa într-un chip angelic. Trecuseră opt ani de când se afla în această casă şi de atunci se schimbaseră multe. Acum, el era un bărbat în toată regula, încă destul de tânăr, dar plin de energie şi neastâmpăr. Fără să vrea, în inconştientul său, imaginea femeii care se îngrijise de el cu atâta dragoste şi devotament i se întipărise în minte. Ea arăta la fel ca în prima zi când o văzuse, deşi acum avea 50 de ani. Călin avea faţa lungă, uşor ovală, cu pomeţi puţin ieşiţi în afară. Părul bogat copia imaginea femeii din faţa lui, coborând elegant până pe umeri. Între cei doi exista o asemănare ciudată. La fel de sensibili şi inteligenţi, privirile lor se înlănţuiau într-un dans al cunoaşterii şi iubirii fireşti care se născuse între ei. Plin de respect, Călin o admira deschis şi sincer, fără să-şi ascundă de loc entuziasmul. Carmen, observă în ultimul timp, că tânărul din faţa ei, care mai ieri nu era decât un copil, ascundea în ochi sclipiri ciudate şi de fiecare dată când o privea în felul acesta se tulbura şi se răscolea nespus. Într-un fel, inexplicabil, înţelegea că tânărul de douăzeci de ani ajunse să manifeste dorinţele unui bărbat faţă de o femeie, însă îi venea greu să creadă că acea femeie era ea. De aceea, în ultimul timp, în sinea ei era destul de preocupată cu această problemă. Se gândea, cu un amestec ciudat de bucurie şi surpriză, că Ana, servitoarea din casă, care îi plăcea copilului de odinioară, nu mai era pe placul bărbatului de azi. Ea rămase tot o servitoare, o femeie umilă, care de curând născuse un copil, făcut cu un alt tânăr de la grajduri. În schimb, Călin deveni în clipa de faţă, un gânditor de temut, profund, care rivaliza cu ea şi care a reuşit, nu de puţine ori, să o surpindă şi să-i dezvăluie şi alte feţe ale adevărului. În consecinţă, era conştientă de progresele lui şi începea să se teamă de ceea ce viitorul ar putea să-i rezerve ei.

 

La fel ca şi Călin, simţămintele ei sufereau o transformare devenind din ce în ce mai puternice. Motiv pentru care nu ştia ce atitudine trebuia să adopte în aşa fel încât să fie cinstită faţă de ea şi la fel de ocrotitoare faţă de el. Călin nu mai era copilul ezitant de la început, problemele au dispărut cu timpul, făcând loc unei fiinţe noi, mai frumoasă şi mai mândră, modelată de mâna atentă şi binefăcătoare a lui Carmen. Ea îl privea cu un fel de mândrie, văzând în ce s-a transformat tânărul care ştergea podelele în ziua în care l-a cunoscut. Ochii lui negri, cu sprâncenele arcuite, o fixau acum cu îndrăzneală şi inteligenţă, ascunzând înăuntrul lor un vast univers pe care ea îl cucerise în timp.

- Deci, începu Călin, sărind în aparenţă la altă idee, tot ce se află în jur, explicaţia universului o voi găsi doar în mine, atât cât îmi va fi dată ea şi atât cât voi putea înţelege eu.

- Desigur, tu eşti cea mai bogată sursă de cunoaştere, îi răspunse Carmen urmărindu-i atentă raţionamentul.

- Da! Pentru că eu sunt cel care leg cuvântul şi dau un înţeles celor din jur. Şi cum cuvântul este cel care ne descoperă noi orizonturi...puterea va fi de partea mea... întotdeauna.

- Cu o singură condiţie însă, interveni Carmen.

- Aşa este, ca tot ce ştiu, universul lucrurilor cunoscute, să fie al meu şi nu împrumutat de la alţi, fie ei şi cei mai mari gânditori.

- Cam acelaşi lucru spune şi Kant, completă Carmen.

- Mi-aduc aminte însă că efortul său de gândire nu m-a mulţmit pe deplin, continuă Călin.

- De ce? îl întrebă tot mai interesată Carmen.

Călin a rămas puţin pe gânduri. Îşi lăsă privirea în podea şi îşi mângâia uşor bărbia. Carmen aştepta emoţionată.

- Poate pentru că el a căutat un tipar pentru viaţă, unde a urmărit ca să o facă prizioneră. În opinia mea, acest lucru te condamnă la nişte margini sau limite liber acceptate. Consider că omul trebuie să fie complet liber în această privinţă şi asta, mai ales, în virtutea raţionamentului că măsura universului este infinitul şi atunci orice efort omenesc de-al cuprinde este sortit zădărniciei. Universul este mult mai frumos dacă rămâne pe tronul său de indiferenţă şi să servească unui număr infinit de generaţii ca o sursă inepuizabilă de cunoaştere, decât să-l personalizăm şi să-i dăruim, doamne fereşte, numele unui om. Mai ales că, pentru a străbate o distanţă cât mai mare în ale cunoaşterii, este imperios necesar să refuzi orice graniţă trasată de mâna omului.

- Şi omul este infinit, răspunse Carmen ca o provocare.

- Da! El este un infinit, imposibil de cuprins cu mintea şi, în concluzie, imposibil de înţeles pe deplin. De aceea, un sistem de gândire creat de mintea omului nu poate fi decât neputincios şi limitat în faţa acestei infinităţi pe care o presupune existenţa. Carmen rămase pătrunsă de răspunsul atât de elocvent şi de gândirea atât de subtilă, care a reuşit să surpindă adevărul, fie măcar şi pentru o clipă. Îi venea să exclame „Am reusit! Treaba mea s-a terminat!”. Însă, chiar dacă nu rostise aceste cuvinte, recunoştea în sinea ei că, educaţia tânărului, în ce o priveşte era încheiată şi că el, de azi înainte, trebuia să se descurce singur în materie de raţionament. Crease o minte strălucită, îşi spuse ea, şi un zâmbet apăru pe faţa femeii în timp ce-l privea pe Călin. Acesta îi răspunse, la rândul său, cu un zîmbet ca şi cum ştia la ce se gândise între timp. Carmen, cu o revoltă prefăcută, se ridică brusc din fotoliu şi se întoarse cu spatele, oprindu-se lângă geam, unde se grăbi să privească iarba verde din faţa casei şi pomi care ameninţau cerul cu vârfurile lor.

- În concluzie, n-are rost să mai citim nici un gânditor, nici un filosof, îi mai întinse ea o ultimă capcană.

- Ba da! Acesti filosofi şi gânditori nu sunt decât instrumentele necesare cu care lucrez la construcţia propriului univers.

- Deci şi tu, la rândul tău, vei sfârşi ca un instrument de gândire pentru altcineva.

- Da, însă numai pentru acela care va putea să-mi înţeleagă gândurile.

 

O tăcere adâncă se lăsă între ei. Doar respiraţia lor se mai auzea în starea de încremenire în care căzuseră. Era clipa în care toate lucrurile se schimbă şi i-au o întorsătură neprăvăzută. O decizie trebuia luată acum, la răscruce de drumuri, când o nouă perioadă începea să se întrezărească la orizont. Carmen simţea acest lucru în toată fiinţa ei şi gândurile au început să-i alerge prin minte cu o viteză nebună, căutând febril soluţia cea mai potrivită. Avea de ales între să îl îndepărteze mai mult de ea cu acest prilej sau îl va accepta mai aproape decât până acum. La gândul despărţirii i se rupea sufletul, îşi aminti de ruptura brutală şi nefastă de soţul ei şi se înfioră. Nu suporta despărţirile, le ura. În timp ce se gândea la toate acestea simţea privirea grea a lui Călin, care n-o slăbea din ochi. Acesta bănuia ce se petrece în sufletul ei şi aştepta cu emoţie hotărârea pe care Carmen avea s-o ia. După un timp, care a părut că durează o eternitate, Carmen se întoarse spre Călin şi-l privi cu ochii arzând de dorinţe noi. Luase o decizie şi acum în ea se dezlănţuiau cu furie toate acele sentimente care încercase să le înăbuşe în ultimul timp. Uimită de ceea ce se petrecea cu ea, un tremur i se înstăpâni pe tot corpul, în timp ce astepta încordată. Călin văzând privirea ca de foc a lui Carmen se ridică din fotoliu şi cu o emoţie care îl gâtuia,lăsându-l fără aer, se apropie încet de ea, păşind cu grijă, ca şi cum nu dorea să strice nimic din ceea ce se întâmpla între ei. Ajuns lângă ea, întinse mâinile şi o îmbrăţişă uşor. Carmen, tremurând ca o frunză în braţele lui, ne mai cunoscând nici o îmbrătişare de la moartea soţului ei, îl privi fix în ochi după care îşi lăsă privirea în jos, sprijinându-şi capul pe umărul lui. După o clipă de adâncă tulburare ea îşi ridică din nou privirea adâncindu-se fără nici o reţinere în ochii lui. Călin, simţind renunţarea lui Carmen la orice prejudecată, potrivit unei femei cu o inteligenţă superioară, îşi apropie buzele de a le ei şi o sărută uşor şi lung. Un fior o străbătu din cap până în picioare când simţi pe buzele ei prospeţimea tinerească a lui Călin. Cei doi se sărutaseră din nou, de această dată cu patimă nestăpânită. În câţiva paşi au ajuns în dormitor unde continuau să se ţină în braţe. Călin repeta cu aceaşi grijă gesturile ei, învăţând pentru prima oară să iubească. Cu inima aproape sărindu-le din piept s-au dezbrăcat şi s-au băgat în pat. Numaidecât săruturile aprinse de flacăra iubirii îi contopi pe cei doi într-o singură fiinţă, perfectă, sublimă, care strălucea de fericire. Într-o lume meschină apăsată de reguli, ei atingeau acum treapta libertăţii depline. Carmen îl învăţă şi ultima lecţie, care nu era mai puţin importantă decât celelalte. Atingerile ei erau uşoare, ca stropi de rouă în dimineţile de toamnă. Trupul ei gol s-a lipit de al lui făcând ca clipa să dureze cât o mie de ani.

 

Contemplându-se unul pe altul într-o înlănţuire ideală, a minţii şi a trupului, Călin descoperii cu uimire fericirea sublimă. Un geamăt se desprinse în acelaşi timp de pe buzele lui şi ale ei într-o plăcere nebună care îi electriză. Fericită, Carmen s-a aşezat lângă el cu capul pe pernă. Călin, rămase o clipă încremenit, reuşind să-şi revină cu greu. Gândurile începeau din nou să prindă viaţă. Pentru o clipă a fost adus în starea în care doar sentimentele şi senzaţiile erau cele care dominau. Se simţiea bătrân, infinit mai matur decât acum o jumătate de oră, de parcă întreaga viaţă şi exeperienţă a lui Carmen a trecut asupra lui, schimbându-l pentru totdeauna. Surprins la culme de ceea ce simţea şi gândea îşi întoarse privirea asupra ei sorbind-o din ochi. Ea îi zâmbi şi îl întrebă cu un glas ne mai auzit de el până atunci.

- Cum te simţi? vocea schimbată a lui Carmen avu daru să-l zăpăcească şi nai mult.

- Încă nu ştiu, reuşi el să răspundă hipnotizat de imaginea femeii dezbrăcate de lângă el.

- A fost minunat! mai zise ea.

- Da...!

 

Marius Török

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com