Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

ULTIMA PERSECUŢIE

Fragment

 

Cărţi si Edituri

PR. CORNEL MARCU

 

 

Întâmpinare din partea redacţiei Agero

Aparută recent, la Editura NICO din Târgu Mureş, în coorodonarea scriitorului Nicoale Băciuţ, cartea preotului Cornel Marcu este o mărturisrie mai altminteri de credinţă în Dumnezeu şi în ceea ce face ca Lumina să triumfe mereu asupra Întunericului. O lume decupată dintr-o frescă de istorie şi doar aparent mistică, cu resurse de eroism uman nemaiîntâlnite în zilele de azi, se prefigurează dinspre rădăcinile creştinismului, vine sub formă d epagină scrisă spre cititorul modern avid de senzaţionalul dar efemerul spasm de adrenalină a prezentului. Cartea preotului Cornel Mureşan este o Rugăciune spună în proză şi care convinge şi eliberează spiritul spre zborul lăuntric din noi fiecare. Aşa cum ne-a obişnuit, Editura NICO aduce în vitrina cu cărţi speciale şi acest volum menit să completeze acel joc d eimagine şi iubire de Om într-un puzlle în care Dumnezeu rămâne întreg în chiar centrul Universului.

Melania Cuc

 

Foto coperta: NICCOLŇ SEMITECOLO, (active 1353-1370), Two Christians before the Judges 1367, Tempera on wood, 65 x 72 cm, Sacristy, Cathedral, Padua

 

           Porţile se cutremurau la fiecare lovitură. Lemn de stejar, nituit în bronz cu ferecături meşteşugite, înfuriau pe cei de afară. Strigătele de luptă pătrundeau înfiorător în sufletele sutelor de creştini adăpostiţi în bazilică. În răstimpuri, în liniştea sacră, se ridica murmurul diaconilor rostind rugăciunile pentru  îmbrăcarea episcopului.

              Episcopul îşi împărtăşi credincioşii rostindu-le tainic numele, fară să-i  privească…

              Venerabilul episcop, întinse dreapta spre diaconi. Pentru o clipă, se odihni în lemnul cârjei episcopale. Privi spre Pantocratorul bolţii. Era acolo, sus, veghind, iar el, episcopul Lui  păşi încet spre porţi. Într-o nefirească linişte se apropiară  sărutându-i mâinile, poalele veşmântului arhieresc. Ştiau unde se duce… În ochii multora  străluceau lacrimile  neputinţei.

              -Uşile! ... porunci scurt.

              Ostiarii îl priviră speriaţi, neînţelegând parcă ce vrea să spună. Şi cum uşierii ezitau, a trebuit să porunceasă a doua oară, cu asprime. Grinzile fiind ridicate, uşile se izbiră de pereţi făcând să cadă bucăţi de mortar din ziduri. Cei de afară căzură unul peste altul lângă picioarele episcopului. Razele soarelui de februarie luminară o clipă veşmântul arhieresc. Pietrele omoforului străluciră în mii de culori. Episcopul păşi spre ei  privind peste mulţimea de afară. Nu se aşteptau ca porţile să se deschidă şi episcopul să-i înfrunte  atât de blând. Urletele s-au stins, armele au amuţit. Doar vântul rece de sfârşit de februarie  flutura omoforul  a izbândă… Rămase nemişcat, aşteptând.  Ce anume nici el nu ştia prea bine. Era uimit de numărul mare al eleniştilor care asediaseră bazilica. De ura din priviri, de armele  din mâinile lor. De ce? Întrebase cerul. Răspunse vântul încurcându-i  pletele.

              -Cezar  sau Hristos  ?

              Glasul aspru, răguşit, venea de undeva din dreapta. Recunoscu uniforma centurionului. Deci el conducea acest adevărat război!  Îl  privi cu atâta blândeţe  încât centurionul îşi desprinse  palma de pe mânerul spadei, ca apoi să o strângă cu putere  învineţindu-şi degetele.

              -Hristos!,  răspunse blând  privind cerul.

              -Urcaţi-l în căruţă! Celilalţi  la închisoare! Porunci centurionul încercând să acopere strigătele din jur.

              -Nu e nevoie să mă legaţi. N-am să fug de sfârşitul pregătit de  Domnul.                      

              Soldaţii  nu pricepură. Îl legară strâns de inelele căruţei condamnaţilor.  În strigătele mulţimii, porniră spre  Stadion.  În  urmă  zeci de creştini  mânaţi cu lovituri de cozi de suliţi.  De la bazilică la  Stadion se urca uşor pe o stradă  pavată cu plăci de gresie,  străjuită de porticuri înalte, pe sub care-şi plimbau togile aurite  cetăţenii  Nicomediei.  De când  Augustul Diocletianus se stabilise la Nicomedia, oraşul crescuse încât cu greu  mai puteai recunoaşte ce a fost în urmă cu câţiva ani. Întreaga administraţie a Imperiului se mutase în noua capitală.

              Într-o togă tivită cu benzii purpurii, peste care  puse o pelerină groasă de lână, purtată doar în zilele reci, cu siguranţa omului stăpân pe sine, un tânăr îşi făcu loc prin mulţime, spre căruţa condamnaţilor. Centurionul încercă să-l oprească, dar câteva cuvinte aruncate în treacăt îl făcură să renunţe. Cu un gest sigur de  atlet, se urcă în căruţă.

              -Nu ţi-e milă de bătrâneţele tale?, se adresă episcopului.

              -Nu eşti prea tânăr să mă judeci?

              -Înţelepciunea nu se măsoară prin cărunteţele bătrâneţelor, replică tânărul.

              -Te consideri înţelept?

              -De vreme ce accept viaţa şi nu moartea,  da!

              -Când oare o să înţelegeţi, voi, eleniştii, că prin moarte intri în viaţă?

              -Galileanul?  Superstiţii!

              -Tinere, Marele  Pan a murit! Lumea umbrelor s-a risipit. În ce crezi ?            

              -În Roma! În zei! În tradiţiile romane, în legiunile  care au cucerit lumea şi în forţa braţelor mele.        

              Era unul din înflăcăraţii tineri romani, instruiţi în şcolile vremii, slujind până la sacrificiu vechile idealuri romane. Episcopul bănui că trecuse prin şcolile neoplatonicilor frecventate de tinerii aristocraţi.

              -Priveşte în urmă!, auzi din nou glasul tânărului. Sunt  mulţi. Prea mulţi ca să moară. Sunt şi de vârsta mea printre ei. Crezi că nu vor ceda?

              -Sunt soldaţii lui Hristos. Ei vor primi cununa  veşnicei biruinţe!

              -Fie-ţi milă de bătrâneţele tale! Oferă tămâie pe altarul geniului împăratului! Jertfeşte şi vei trăi! Jură pe soarta împăratului!  Căieşte-te şi zi:  Să piară nelegiuiţii!  Blestemă pe Hristos  şi vei fi  liber !

              -Niciodată n-am să fac ceea ce îmi ceri !  De voi trăi încă o sută de ani îl voi sluji pe Domnul  şi Împăratul meu cu aceeaşi dragoste.

              -Eşti nebun, bătrâne  !

              -Da, sunt nebun, dar pentru Hristos !

              Se apropiau de Stadion. La fel de sprinten tânărul sări din căruţă.

              -L-ai convins?, se interesă râzând centurionul.

              -E mai încăpăţnat ca un  Cerber.

              -Vino cu noi! Proconsulul Filip e în tribună. Îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Azi oferă jocuri şi pâine plebei. Poate îl va convinge el. Dacă nu, vei vedea  un spectacol  cum n-ai mai văzut nici la Roma.

              -Proconsulul Filip! Aici ? 

              Unul din puternicii oameni ai stăpânirii romane la care trebuia să ajungă. În urletele mulţimii intrară pe porţile principale. Contrar obiceiului, deţinuţii n-au fost duşi în subterane ci în arenă. Venationes, luptele cu animale ce încheiau spectacolele  se sfâşiseră, dar Stadionul era plin.  Ştiau ce va urma.

              Conduşi de episcopul lor, creştinii se opriră în mijlocul arenei.

              -Moarte creştinilor !

              -Moarte ateilor!, izbucniră strigătele cu violenţă.

              -Leii !  Daţi drumul leilor !

              -Le-ii! Le-ii!, scanda într-un imens vuiet  Stadionul.

              Centurionul invită tânărul roman pe podium, platforma special amenajată cu scaunele de onoare. Salută ceremonios, neuitând să amintească  de Jupiter, Venus şi Fortuna, care vor călauzi viaţa, dragostea şi norocul proconsului.

              - Caius Cestius Flavius Valerius! Proconsulul îmbrăţişă tânărul căruia-i  rostise atât de familiar numele.

              Tânărul se arată surprins. Tradiţiile romane nu îngăduiau ca doi bărbaţi să se îmbrăţişeze, dar cum obiceiurile orientale cucereau înalta aristocraţie, se lăsă în braţele  proconsulului.

              -Din ultima scrisoare a tatălui tău te ştiam la Alexandria Egiptului, îngropat în cărţile Bibliotecii, la umbra Partenonului discutâd cu înţelepţii Aticii sau în braţele frumoasei Annia Valeria, dar nicidecum la  Nicomedia !

              -În drum spre Roma, m-am abătut prin noua capitală. Doream să cunosc Nicomedia dar să şi prezint  Augustului Diocleţianus şi Cezarului Galerius, omagiile unei vechi familii romane, să-i asigur de loialitatea mea şi a ilustului meu părinte.

              -Cam aşa ar fi vorbit şi tatăl tău. Sunt ani buni de când nu l-am văzut pe bătrânul  Cestius Flavius Agricola.

              -În urmă cu doi ani, l-am lăsat îngrijind grădina  casei de pe Coelius.                            

              -Nu te-ai schimbat, doar trupul ţi-e mai vânjos. Ţi-a priit gimnastica grecilor !

              -Şi bibliotecile Alexandriei.

              -Nu prea vă prea înţeleg pe voi tinerii de acum. Răsfoiţi toată ziua volumene şi suluri de papirusuri căutând nu ştiu ce. Mai aveţi răbdare să-i ascultaţi şi pe cei ce-şi zic  filozofi. Vorbesc şi ei să nu tacă. Filozofia! Şcolile? O nimica toată la urma urmei. La vârsta ta băteam codrii Germaniei împreună cu tatăl tău. Luam barbarii în vârful lănciilor, iar femeile lor în pat. Râse zgomotos bătându-l prieteneşte pe umăr.

              Se aşezară alături  continuând discuţia ca şi cum s-ar fi întâlnit întâmplător în For sau la o plimbare de plăcere pe Via Apia, ignorând creştinii din arenă a căror soartă se hotăra peste câteva clipe. Proconsulul îl prezentă demnitarilor şi funcţionărimii, agitate pe  scaunele de onoare.  Nu reţinu nici un nume, dar dacă ar fi voit le-ar fi aflat de pe inscripţiile  spalierei  ceea ce dovedea că erau abonaţi la jocuri.             

              -Hai, spune, Annia Valeria în grija cui a rămas la Roma ?

              -Credincioasa mea soţie, spuse apăsat  Cestius, se află de câteva luni la Nicomedia.

              -Pe Jupiter ! Cum aşa ?  Proconsulul Asiei  să nu ştie că nora celui mai bun prieten  se află la Nicomedia ?

              -A însoţit-o de la Roma pe nobilissima Valeria. Se cunosc din copilărie.

              -Şi v-aţi dat întâlnire la Nicomedia! Încep să înţeleg, zâmbi proconsulul  stergându-şi faţa cu o bucată de pânză.  Cu toate că era februarie şi rece, transpira din greu.  Poate vinul fierbinte consumat după obiceiul barbarilor să fi fost cauza.  Floarea romanităţii se adună la Nicomedia, continuă ştergându-şi faţa  roşie, plină. Prezenţa nobilissimei Valeria, soţia Cezarului  Galerius şi  fiica  Augustului  Diocletianus, mă scuteşte de complicata etichetă a  Curţii. Se pare ca Fortuna te însoţeşte  carus meus. Galerius e şi el e câteva zile la Nicomedia. Îl cunoşti  ?

              -Încă nu m-am prezentat Augustului Diocletianus. Pe Galerius l-am văzut doar în treacăt.

              -O să mai treacă ceva vreme până o  să te primească. Doar dacă nu intervine Annia pe lângă prietena ei…  Caius  Diocletianus e suferind.  Boala îl macină încet. Aproape că nu mai primeşte pe nimeni.  Ar trebui să  te prezinţi mai întâi  Cezarului Galerius… E un sfat prietenesc.  De fapt, el conduce aici, spuse aplecându-se încet.  Bănuitor cum e, dacă află că ai fost pe aici  cine ştie ce îi  poate trece prin cap.  Vino la cena !  E o ocazie bună să-l cunoşti !  La un banchet altfel se leagă cuvintele. L-am invitat  şi pe tânărul Constantinus întors de curând de la limesul danubian.  Parcă eraţi prieteni, nu ?

              Cestius tresări la auzul numelui. Da, îşi amintea cu plăcere de Constantinus. Erau sub comanda lui Diocletianus când legiunile romane au zdrobit răscoala egiptenilor în urmă cu câţiva ani. Apoi l-a însoţit pe tânărul Constantinus în sus pe Nil, spre piramide…

              -Te voi prezenta lui Galerius mai întâi, deşi se află într-o mare indispoziţie. Edictul împotriva creştinilor a creat aici numeroase  nemulţumiri. Bătrânul Diocletianus îl face răspunzător de tot ce se întâmplă.

              Multe ar fi avut Cestius să-l întrebe în legătură cu edictul emis cu câteva săptămâni în urmă. Centurionul apăru în tribuna proconsului.

              -Adu-l aici! Poate îl convingem.

              -Mă îndoiesc, îşi arătă Cestius  scepticismul.

              -Îl cunoşti ?

              -Într-un fel, da. La Alexandria creştinii au o comunitate puternică cu o şcoală de un înalt nivel. Am întâlnit câţiva. Îşi spun episcopi  sau cam aşa ceva. În puţine cuvinte spuneau că sunt fericiţi să moară pentru crezul lor şi crede-mă o fac cu  un mare curaj.

              -Dispreţuiesc moartea, ştiu, dar când sunt în chinuri fac pe ei de frică, crede-mă, o întoarse proconsulul.

              -Am văzut oameni murind pentru credinţa lor.

              -Orientali nenorociţi !

              Venerabilul episcop apăru pe podium escortat de soldaţii centurionului.

              -Priveşte-l ! Are un fel aparte de a fi. O demnitate  cum numai anticii aveau. Ar putea trăi un secol .

              -Va trăi !,  întări proconsulul.

              -Îl eliberezi ?

              -Se va elibera singur. Leii sau focul îi vor schimba îndată credinţa.

 

PR. CORNEL MARCU

Fragment - ULTIMA PERSECUŢIE

Editura NICO

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)