Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Universul din pălăria de dantelă

 Antonia Iliescu, Belgia

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Azi, 23 martie, fac prima baie în mare, anul acesta. Sunt pe o plajă din Djerba, chiar în fata hotelului. Vocea lui Roah acoperă glasul mării:

     - Venez mesdames et monsieurs! Allez, bougez! Nior - notre danseur - vous propose de faire avec lui quelques mouvements d’aérobic.

     Marea este foarte rece si nu îndrăznesc decât să mă botez în apa Mediteranei. Una, doua, trei. Gata! Ies la uscat si mă asez pe chaise longue. După câteva minute soarele devine insuportabil. Caut în sac pălăria de soare a bunicii, pe care a lucrat-o cu mâna ei. E din macramé, cu borurile largi, căzând pe frunte si peste obraji. Bunica s-a dus, dar lucrul făcut de mâna ei a dăinuit si iată, mă servesc de el chiar si acum, după mai bine de 35 de ani. Eram împreună la Copăcel, într-o vacantă. Bunica stătea pe un scăunel, la soare; asezase scăunelul strategic, în fata portii, acolo de unde putea zări culmile Făgărasilor. Croseta un pic, mai ridica ochii spre munte si iarăsi croseta, în timp ce-mi povestea despre Isus, despre Fecioara Maria, despre El, “cel de nimeni văzut si de toată lumea stiut”, despre flori, despre fluturi si păsări care aveau tot cerul si pământul în aripi. Croseta. Si pălăria se rotunjea parcă sub vorbele ei, ca vasul de lut sub mâna olarului, căpătând adâncime si altceva cu mult mai important, despre care atunci nu stiam nimic. Bunica împletea taine trecute si viitoare, care cădeau în fundul pălăriei. Pe măsură ce ea prindea formă, prindea si continut. Era o pălărie fermecată, care avea să mă însotească prin lume, de-a lungul vietii, ca un martor tăcut si fidel. Dar pe atunci nu stiam că fiecare cuvânt al bunicii avea să se prindă în ochiurile dantelei de macramé, pentru vesnicie.

     Imi asez pălăria pe fată si privesc la soare. Imi intră în ochi, divizat într-o multime de sori minusculi, strecurati prin porii pălăriei. La contactul cu tesătura vrăjită de mâna bunicii, soarele s-a făcut tăndări. S-a spart deodată în mii si mii de bucătele de soare, mici cât un vârf de ac. Dar fiecare bob de lumină are stralucirea la fel de puternică ca un ciorchine de soare întreg. Trebuie să închid ochii. Privesc jocul ametitor al broderiei care, oricât de deasă ar fi, nu este în stare să oprească elanul luminii solare.

     Printr-un ochi al tesăturii fine iau în primire spatiul geometric densenat de două discuri transparente, care se suprapun partial. Fiecare disc este format dintr-o infinitate de cercuri concentrice si dintr-o altă infinitate de segmente de cerc, diferentiate prin culori, acoperind toată paleta celor sapte culori ale curcubeului, învăluite în trena lor nesfârsită de nuante. Privesc atent cele două discuri transparente, desenate atât de ciudat si atât de măiestrit. Ele par identice. Totusi nu sunt. Discul de sus, usor deplasat spre dreapta, deschide o perspectivă neasteptată. Ai spune că este o felie subtire, de talie nanometrică, tăiată din trunchiul unui arbore vechi cât lumea, care se deschide în profunzime, ca o pâlnie uriasă.

     Deodată, scene din alte lumi încep să defileze – realmente să defileze prin fata ochilor mei, întredeschisi. NU, nu era o halucinatie! Acele chipuri erau vii si absolut convingătoare; parcă priveam în rai prin gaura cheii. In timp ce le priveam - ascultam vocea lui Roah, animatorul acelei dimineti, care ne invita cu vocea lui guturală:

     - Venez, mesdames et monsieurs! Venez jouez aux fléchettes!

     Totul era real si inexplicabil. Ca si cum timpul meu si timpul etern îsi dăduseră mâna în porul din pălărie, iar spatiul propriei mele existente comunica prin cine stie ce straniu principiu al fizicii, încă nedescoperit, cu Marele Univers.

     “E briza”, am gândit eu, “e briza care se odihneste într-un ochi de pălărie”. Mi-am pus genele mai aproape si am privit inăuntru. In centrul acelui “spatiu” captat din întâmplare pe acea peliculă umedă, mi s-a dezvăluit neobisnuit de firesc, adevărata lume. Acea lume începea cu Isus. Nu i-am văzut decât fata: un bărbat tânăr, cu barbă, cu părul închis la culoare. Privea într-o parte, undeva spre dreapta, fără o tintă precisă (sau poate că eu nu vedeam ceea ce El vedea). Era complet rupt de lumea noastră. Am avut imediat senzatia jenantă că l-am “surprins” în plină meditatie, printr-o indiscretie a vreunui fenomen fizic zburdalnic. A dorit El oare să mi se arate pret de câteva secunde? De ce? Misterul rămâne rotund, nu pot să-l sparg în nici un chip. Aveam impresia că săvârsisesem o impietate; că pătrunsesem, neinvitată si din greseală, în rai. Că mi se dezvăluise, dintr-o eroare, o fărâmă de eternitate la care nu aveam încă voie să privesc.

     Inima îmi bătea puternic. Nu, nu din pricina soareleui îmi bătea atât de tare. Eram doar la adăpost, sub pălărie. Imi bătea de uimire, de extaz, de remuscare că intrasem într-o lume mult prea sfântă, în care nu stiam cum să mă misc, eu păcătoasa. Imi era teamă să respir, fiindcă miscarea de du-te-vino a pieptului schimba mereu imaginile. Alte imagini se formau si ele desenau alte chipuri, care nu durau decât pretul unei apnee. L-am pierdut pe Isus mult prea repede, dar iată, o altă imagine îi ia locul. O femeie cu voal, - rectific: o femeie tristă cu voal – privea în aceeasi directie. Avea chipul măsliniu, iar voalul maroniu-roscat, era tesut dintr-o pânză moale, care i se mula pe cap si-i atingea umerii, coborând în jos spre un trup invizibil. Era Fecioara Maria, întunecată, preocupată. Privea tot spre dreapta, dar privirea ei se apleca undeva în jos. Se uita la noi?

     A venit apoi, în acel spatiu, un bătrân, purtând haine lungi. El privea drept înainte.

Mergea tăcut si singur prin desert. Se vedeau foarte clar pasii lui pe nisip, iar pasii se pierdeau în gropite din ce în ce mai mici, în dunele din depărtare.

     In cele din urmă, pierzând contactul cu lumea sfintilor, si adâncindu-mi ochiul din ce în ce mai adânc în gâtul pâlniei, mi s-a arătat primul om. El mi s-a arătat întreg, ca si bătrânul din desert. Primul om era voinic, cu trupul alb, acoperit doar cu o frunză. Adam era singurul care a stat mai mult în pâlnia timpului. A privit câtva timp drept înainte, parcă spre mine, care eram de partea cealaltă a spatiului din porul pălăriei. Dar nu cred că m-a văzut. Era nedumerit, speriat si singur. Apoi a început să-si miste capul, dezorientat, în dreapta si-n stânga, nestiind parcă în ce directie s-o apuce. Nu era decis cum să-si înceapă viata pe pământ. Căuta un alt om, căuta evident pe cineva cu care să comunice. Dar el era singur si părea că se întreabă buimăcit: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici si pentru ce?” Adam si-a îndreptat din nou ochii către mine. Mă văzuse în sfârsit? A făcut câtiva pasi înainte, parcă având o vagă intentie de a intra prin pâlnia timpului, ca să vină mai aproape. Dar poate că nu era decât o impresie sau o dorintă de-a mea. Se simtea el atât de singur încât să fi perceput miscarea lumii noastre, din spatele căreia îl examinam atent?

     Vocea frumoasă a lui Roah mă readuce pe pământ: “- Carolina, la gagnante de ce jeu de fléchettes reçoit un chameau magique. Mesdames et monsieurs, applaudissements pour Carolina ! ». Carolina striga de fericire că primise cămila magică, în care se amesteca uleiul si otetul pentru salată.

     Ropotul de aplauze si chiuiturile Carolinei m-au făcut să tresar. Pălăria bunicii mi-a alunecat de pe fată, târând cu ea, în nisipul alb si sidefiu, tot universul pe care îl avusesem cu numai câteva secunde înainte, sub ochi. Totul s-a petrecut cu o asemeanea repeziciune, încât n-am mai avut timp să-i soptesc lui Adam cel singur: Nu te grăbi! Si nu plânge că esti singur... Ce sa faci tu în lumea noastră? Să-ti dansezi serile, viata pe o scenă a vreunui hotel tunisian, unde femei bătrâne si obeze vin să cumpere, pentru o noapte, trupuri tinere de băstinasi înfometati? Ce-ai face tu, cu inocenta copilului orfan? Ai tropăi genial în ritmurile diabolice ale dansului irlandez, sau ale vreunui dans berber, până când picurii de sudoare amestecati cu praful ridicat din podea ti-ar curge ca lacrimi de noroi pe fată, asa cum îi curgeau aseară lui Roah? Ti-ai da, usurat, zâmbetul jos de pe gură, eliberându-te astfel de acel rictus obositor, încredintat fiind că lumea se uită doar la picioarele tale, asa cum face Roah? In limba lor, picioarele tale tot te-ar da de gol si ar povesti cu artă subtilă drama ta, asa cum ele au mărturisit aseară drama lui Roah, cel cu corpul jumătate adult, jumătate copil.

     O vezi pe Carolina? In seara asta îl va avea în pat pe Roah. L-a luat deja pe genunchi (ca pe nepotelul ei de acasă) si negociază un pret. Aici, în lumea noastră totul se negociază, mai ales inocenta. Rămâi asa, singur cum esti. Nici măcar nu privi ce va deveni lumea. Fugi cât mai e timp! Si mai ales nu tânji după Eva. După Eva sau Carolina, sau... Roah nu a avut noroc. S-o fi aventurat si el poate, acum câtăva vreme, prin porul vreunei pălării de soare care nu a căzut la timp de pe fata vreunui turist întins pe plaja cu nisip alb. Si asa o fi intrat Roah în vârtejul opulentei celui de-al 21-lea veac, cu trupul lui negru si slab, sculptat de dans si de foame, întrebându-se în clipele lui rare de luciditate: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici si pentru ce?”

     Am scuturat de nisip pălăria si mi-am pus-o din nou pe fată, în speranta că ea mă va purta înapoi, ca un covor fermecat, peste alte lumi mai bune. Imi părea rău că nu zăbovisem mai mult în rai; că mă grăbisem, lacomă, să văd ce fusese înainte de Isus, de Fecioara Maria, de Moise. Mă chinuiam să mai pătrund cu ochii dincolo de tesătura vrăjită a pălăriei...

     Dar pălăria bunicii cea atotstiutoare a tăcut. Si tăcerea ei era un repros. Din tot ce-mi trimisese ea în acea minunată dimineată de martie, doar tristetea îmi atinsese inima. Atât. Iar soarele intrase într-un nor negru.

 

     Antonia Iliescu, Belgia

     23 martie 2006

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)