Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Ursitoarele

 Ioana Stuparu

 

 

              Ca pe ghimpi stătea Florica, lângă vatra focului, pe stratul de fân pe care născuse. I se părea un veac, până a treia zi, când i-or face ursitorile fetiţei. Abia după aceea avea voie să se ridice de acolo. Se bucura că măcar fetiţa era sănătoasă şi cuminte. Stăteau amândouă lângă vatră, după cum era obiceiul.

              În cea de a doua seară, trebuia să doarmă alături de ele, naşa şi moaşa. Ca să nu găsească ursitorile pe mamă şi pe fetiţă, singure.

              De data aceasta, naşa n-a putut să vină, deoarece avusese prea multe treburi de făcut şi căzuse ruptă de oboseală.

             

N-a venit nici moaşa. Anica fiind moaşă doar cu numele, s-a ambiţionat şi n-a vrut să vină.

              Riţa, care îi tăiase buricul fetei, ar fi vrut să vină, dar i-a fost frică de Anica.

              Astfel, dintr-o naşă şi două moaşe, Florica şi fetiţa au întâmpinat singure ursitorile.

              Nu i-a convenit deloc Floricăi, că nu şi-a dat copilul în rândul lumii, după cum era obiceiul, dar nu avea nici o putere. Aştepta cu sufletul la gură să treacă şi ziua de ursitori, pentru a se putea ridica de pe strat, ca să-şi vadă de rostul casei.

 

 *

 

              În ziua ursitorilor, pe Mitru Leu l-a găsit răsăritul soarelui în arie, strigând:

              - Mărie, unde eşti, Anică?

              Anica veni, lipăind talpă după talpă.

              Veni şi Măria, dar mai încet, ţinându-şi mâinile-n sân, băgate sub pieptarul negru, de postav, cusut de Costică al lu’ Goace din Gămănei. Venea târându-şi piciorul după ea. Şi-l târăşte aşa,de când a fost pocită.

              Din ce i s-o fi tras, cine ştie? Unii zic că ar fi ieşit afară, taman în puterea nopţii, înainte de cântatul cocoşilor, şi ar fi-ntâmpinat-o o stafie. Alţii zic că ar fi fost luată din “Căluş” , fiindcă era chiar în Rusalii, atunci când a rămas pocită.

 

               Mitru zise către cele două femei, arătându-le păsările tăiate, care se zbăteau pe lângă el:

              - Luaţi lighioanele astea de colea! Găinile să le faceţi ciorbă, iar raţele să le faceţi cu varză. Pentru ursitorile copilului.

              Măria îşi duse repede mâna la gură, ca să şi-o acopere şi zise încet şi apăsat:

              - Iaca!

              - Vedeţi să jumuliţi raţele acu’, cât sunt calde, că pe urmă, când s-or răci, se jumulesc cu piele cu tot. Puneţi penele peste ălelalte, în tinda beciului, – la spuse el, cu dojană.

              Luă apoi un şomoiog de paie şi se şterse pe cracul de la pantaloni, pe care i-l  stropise cu sânge găina porumbacă.

- Şi moartă, tot afurisită fusăşi!, dojeni el, găina, care se zbătea un pic mai

încolo.

               Plecă apoi la treburile lui. Îl luă pe Mărin, băiatul Anicăi şi intră cu el în fierărie. Are de dres ceva, la căruţa lu’ Goace.

              Mărin începu să tragă la foale.

              - Trage, mă, mai cu inimă! se răsti Mitru la el. O să-ţi leg un chetroi de picere, ca să nu te mai salte foalele-n sus! Eu când aveam nouă ani, ca tine-acu’, umbla tata să mă-nsoare…

              Mărin se ambiţionă şi, în câteva clipe, cărbunii începură să arunce scântei. Îi arătă lui bâtu-său, că şi el e-n stare.

              Mitru se ajută şi el cu cine poate. Până or termina ai lui cu frontul. Tot aşa de mititei, i-a învăţat şi pe băieţii lui, meserie. Aşa cum şi pe el, l-a învăţat tată-său.

 

                                                                                                               *

 

              Măria şi Anica adunară păsările şi intrară cu ele în cunie.

              Măriei nu-i convine deloc. Umblă de colo-colo, fără  rost, dondonind.

              - Lasă, mamă, taci din gură, că e rost de chiuială!, o linişti, Anica.

              - Că bine zici, Anico!… Eu la asta nici nu mă mai gândisem… N-ar fi bine s-o chemi şi pe Lenica?

              - Aha. O strig acuma, că tot mă duc să iau o căldare de apă.

              Anica luă căldarea şi plecă să ia apă, de la fântâna din drum, care se află chiar în colţul bătăturii Lenicăi. Strigă încet, peste gard:

              - Lenică!

              - Ce, fa, ţaică? răspunse Lenica, din pragul cuniei.

              - Vezi că avem nişte treabă. Să vii fuga, că te cheamă.

              - Aha. Viu acu’.

 

                                                                                                               *

 

              Anica reteză câteva căpăţâni de varză, din oboraş. Puse cârpătorul jos, în cunie, şi începu să toace varza cu barda. Şade în genunchi şi toacă varza, ca şi când ar toca foi, la raţe. Apoi, o pune pe măsuţa rotundă, cu trei picioare.

              Lenica aduse, din tinda beciului, oalele cele mari de pământ. O oală are o vadră. Le opări bine. N-au mai fost folosite de anul trecut, când au fiert în ele mâncarea pentru pomană. Stau oalele în tinda beciului şi aşteaptă să le vină rândul: la pomeni, la nunţi, la botezuri, la ursitori.

              Le aşezară în vatra focului, una lângă alta, burtă lângă burtă. Proptiră la spatele lor, sub mănuşi, câte o cărămidă, ca nu cumva să se răstoarne, în cazul în care, Doamne-fereşte, le-ar lovi cu vreun lemn.

              Măria îşi aduse sticluţa cu  ţuică. Era rost de chiuială. Luă o înghiţitură şi dădu sticla femeilor, îndemnându-le:

              - Ia luaţi, fa, colea, că n-o fi foc! Hai noroc şi sănătate!

              Plimbară sticla de la una la alta, zicând:

              - Hai, noroc şi sănătate!

              Treburile mergeau strună, în privinţa Anicăi şi a Lenicăi. Tinere erau, sănătoase erau… Chef de muncă de ce să nu aibă, dacă era vorba de petrecere?

              Puseră într-o oală carnea de găină, ca s-o facă ciorbă, iar în cealaltă oală puseră carnea de raţă şi varza, după cum le spusese Mitru.

              Turtiţa pentru ursitori o frământă Lenica. Nu mai chemară o fată curată, după cum era obiceiul, ca să frământe turtiţa copilului. Aşa hotărâră ele, în cunie, la vatra focului. Se gândiră că ori Anica ori Lenica sunt destul de curate. Nu mai văzuseră bărbaţi lângă ele, de când a început războiul.

              Bărbaţii lor n-au fost norocoşi ca Ştefan, ca să nu treacă graniţa. Au luptat numai în afara ţării. Uneori, nici nu mai ştiau de ei, dacă mai trăiesc, sau nu.

              Fac treabă şi durluie din sticla cu ţuică, zicând:

              - Hai, noroc şi sănătate!

 

              Aprinseră focul lângă burţile oalelor. Lemnele uscate luară, numaidecât, foc. Trosnesc de ţi-e mai mare dragul!

              Anica îşi deznodă barişul de sub barbă şi se încoconi, înnodându-l la ceafă. Faţa începu să i se rumenească.

              Îşi aduse şi Lenica un scăunel şi se aşeză lângă mă-sa şi lângă Anica, la vatră.

              Focul arde şi trosneşte, îmbiindu-te la povestit şi la “hai, noroc şi sănătate”  .

              Începură să povestească, punând în pomelnic tot satul:

              “Ba că Prina a fugit cu Nae şi că părinţii ei n-au vrut s-o lase la el…Că s-au dus, noaptea, dispre ziuă, şi au suit-o cu forţa-n căruţă, de au adus-o acasă. Iar ca să n-o vadă cineva că i-a făcut de râsul satului, i-au pus pe cap un ţol sau o velinţă … Ba că Fane, de când şi-a pus un dinte de fier, – câinescul de sus, ţine tot timpul colţul gurii ridicat, ca să-i vadă lumea dintele…Ba că ăla…, ba că aia…”

              Lenica râde cu lacrimi, bătându-se cu amândouă mâinile peste picioare, de parcă e apucată. Râde mărunţel şi cu poftă, arătându-şi dinţii frumoşi, ca nişte mărgele albe, sclipitoare. Ochii căprui îi strălucesc pe faţa rotundă, îmbujorată. Ce frumoasă e! Şi-a desfăcut şi ea barişul de sub barbă şi s-a legat la ceafă, încoconindu-se. Râde din toată inima, ca un copil.

              Anica şade pe călcâi şi zgârmă mereu focul, cu un surcel. De câte ori şade la vatra focului, obiceiul ăsta îl are: ia-n mână un surcel şi zgârmă-n foc.

 

              Focul arde cu putere. Anica vorbeşte tare şi cu chef, arătând cu surcelul, care s-a aprins la un capăt, când încolo, când încolo, către direcţia locuinţelor celor puşi în discuţie.

              Lenica râde şi se fereşte să nu-i scoată Anica ochii, cu surcelul pe care-l roteşte în aer. Sau să nu care cumva să-i pârlească hainele.

              Măria ştie una şi bună:

              - Hai, noroc şi sănătate!

              Râde şi ea, din când în când, şi încearcă să povestească ceva, dar se poticneşte rău de tot, la vorbă.

              Pisica doarme lângă căpisterea în care se dospeşte pâinea…

              Povestirile sar de la una la alta…

              Lemnele uscate, ard cu putere şi trosnesc…

              Râsetele şi chiuiturile iau cunia în sus…

 

              Deodată, o bubuitură puternică se auzi în cunie.

              Pisica ţâşni pe uşă, ca din puşcă.

              Lenica, mai iute de picior, fugi în urma pisicii şi se proţăpi în mijlocul bătăturii.

              Anica, mai molomană, ieşi poticnindu-se, pierzându-şi barişul de pe cap, fără să-şi dea seama.

              Mitru lăsă lucrul şi veni să vadă despre ce este vorba. Intră în cunie şi se apropie de vatra focului. Ieşi repede, strigând cât îl ţinea gura:

              - Proastelor! Toantelor! Fi-v-ar ţuica a iacacui să vă fie! Voi nu vedeţi că aţi pus oala cu varză la foc, dar nu i-aţi pus apă? A sărit oala-n sus, pentru că n-a avut apă-n ea!

              Măria era făcută ghemotoc, după uşă.

              Lenica şi Anica se uitau mirate una la alta.

              Mărin s-a repezit la Anica, zicându-i îngrozit:

              - Mamă, unde ţi-e barişu’? Nu vezi că stai cu conciu’ gol, în faţa lu’ bâtu?

              Anica îşi pipăi capul. Când dădu de conciul gol, fu în stare să-şi ridice fusta, ca să şi-l acopere.

              - Aoleooo!, strigă speriată – şi o luă la fugă, intrând în casă.

              Mai mare ruşine ca asta nici că se poate! Femeie măritată şi cu conciul gol! Unde s-a mai pomenit?

              - Acuma, ce staţi ca mămâile?, le luă Mitru la zor. Puneţi mâna şi vedeţi ce mai e de făcut! Bietu’ copil!… Nu ştiu ce s-o alege de viaţa lui! Nici ursătorile nu i le făcurăţi ca lumea! Câinii o să vă mănânce, până s-o scula Florica de pe strat, ca să ia din nou rostul căşii! Până-atunci, lasă, că intru eu pe fir! Trebuie să intru… V-arăt eu, vouă! Vedeţi voi pe dracu’, unde şade!

              Femeile intrară în cunie şi se apucară de trebăluit.

              Plecă şi Mitru la ale lui. 

 

 Ioana Stuparu

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)