Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

VIOLETA IONESCU *

UŞA

 

 

        E nouă fără un sfert. Timpul se desprinde din cadranul său şi începe să plutească prin încăpere. Mă voi aşeza undeva, să nu-l ating. Voi sta aici, pe fotoliu, cu ochii la uşă. Am descuiat-o – nu-mi place sunetul soneriei, prea anunţă insolent întreruperea singurătăţii!

         Se aud paşi pe scări. Se opresc a răsuflare, apoi pornesc mai departe. Slavă Domnului, mai am răgaz să mă bucur că în curând vei fi aici! Că vei intra pe uşa aceasta şi toate lucrurile îşi vor ascunde umbrele prin colţuri. În cuierul acesta îţi vei atârna haina. Cât timp vei rămâne, ea va răspândi în aer o răcoare ozonată (ca o lampă de ultraviolete). În fotoliul de alături te vei aşeza. Vasul cu crizanteme de pe măsuţa dintre noi va pluti ca o grădină. Mai bine zis, natură moartă. O carte cu aripile desfăcute se va opri din citit. Covorul, lampa din perete, statueta neagră de metal, ibricul de aramă, toate, nemişcate, vor vibra interior pe ultima treaptă, pregătind saltul de la trambulină. Toate sunt rotiţe din angrenajul meu, care stau cu ochii la uşă, gata să se arunce, să se dea peste cap, să-ţi atragă atenţia.

         Timpul demontat se leagănă, se dilată, se propagă în cercuri concentrice. Aud scrâşnetul roţilor unui automobil pe asfalt. Se sting farurile, cineva caută cheile, nu le mai găseşte… În sfârşit, se trânteşte portiera. Paşii urcă, urcă, urcă… nu mai ajung! N-aş suporta să nu fie ai tăi! Un pas, încă unul. Suntem cu toţii pe treapta aceasta cu răsuflarea tăiată.

         Arcuşurile ating cea mai de jos notă, la limita infrasunetului.

         Trebuie să fac ceva. Mă ridic, trec în bucătărie, aprind aragazul. Deasupra flăcării, mâinile încep să se dezmorţească, o căldură străină mă pătrunde, îmi cucereşte treptat fiecare celulă crispată. În oglinda din hol nu-mi văd decât bustul. Cred că altceva nici nu am. Picioarele-mi sunt grele, atât de grele, că ar putea fi luate drept soclu. Şi nici nu ştiu dacă nu sunt.

         Încep să şterg cele două pahare lăsate pe tava de pe chiuvetă cu gura în jos. Unul e gata, strălucitor, îl pun la locul lui în dulap. Celălalt însă se rupe în mâna mea ca o bucată sfărâmicioasă de argilă.

         Simt nevoia să ies, să mă eliberez. A fost un tărâm de extremă linişte. Acum simt nevoia să lupt. A fost, poate, fericirea. Acum simt nevoia s-o birui. Va veni şi vremea când nu voi mai avea ce birui, clipa se află la hotare, şi-a anunţat prezenţa prin clinchet de pahare sparte.

         Un sunet prelung sfâşie tăcerea.

-         Alo!…

-         Te sărut.

        Ce planuri de eliberare, ce visuri stupide de independenţă! Sunt din nou pe creasta valului, mă arunc din nou spre povârnişul adânc.

         Linişte. De o parte şi de alta a firului, clipele stau spânzurate cu capul în jos. Una cedează totuşi, se răsuceşte şi cade în picioare, cu o acrobaţie de maestru.

-         Oare gândim la fel?

-         Eu gândesc, de exemplu, că aş vrea să fiu cu tine.

-         Iată o noutate care întrece toate aşteptările!...

-         Aş vrea să vin, dar nu ştiu... unde eşti.

-         Undeva, foarte aproape.

-         Nu, nu aşa. Precizează-mi geografic unde te afli.

             - La unul din poli. Orientează-te după magnetismul terestru şi unde ţi se dereglează busola...

-         Aşa, deci. Dar ce anume faci acolo, poţi să-mi spui?

-         Aştept să se-mplinească porunca.

-         Şi va avea chip de strajă când se va împlini?  

-         Chipurile, ar trebui să aibă.

-         Mai ţine-o aşa la uşă câteva minute, că vin.

        Câteva minute! Aerul încreţeşte din nou faţa lucrurilor. Aprind luminile. Toate luminile. Casa inundată se clatină undeva, pe un  munte, ca o torţă aprinsă.

         Aş vrea să mai fac ceva, să pun lucrurile la loc - nu mai e niciun lucru de pus la loc în casa asta -  şi mă aşez iar în fotoliu, cu ochii la uşă.

         Şi uşa se deschide, de nenumărate ori, de fiecare dată altfel.

 

*

 

         Acum... intri şovăind, îţi treci mâna prin păr, te priveşti în oglinda din hol şi spui:

         - Sunt unul dintre busturile celebre care şi-au pierdut soclul intrând în casa aceasta…

         Oare de ce aş vrea să fii un pelerin, să vii  dintr-o carte de versuri uitate, să urci Golgota pe treptete mele, să baţi la uşă şi să-mi  ceri adăpost pentru o eternitate şi ceva?

         Dar tu ai gesturile sigure, nicio cruce nu-ţi împovărează umerii, te mişti liber printre oameni, pentru că iubeşti oamenii cu toată zădărnicia acestei mari iubiri, porţi sub braţ o carte de versuri din care le citeşti când îi cuprinde oboseala, cu toată zădărnicia acestei mari lecturi, iar de la mine… nu ceri nimic.

         Îţi fac semn să te apropii.

        - Aşa, mergi, mergi înainte. Singura certitudine este mersul înainte. Întotdeauna să mergi înainte, venind spre mine.

        - Bine, dar asta presupune ca în acest timp tu să stai pe loc. Nu pot accepta sacrificiul acesta.

         Privirea ta lipeşte între noi un zid de tandreţe. Nu ne mai putem atinge din cauza acestui obstacol. Sunt tentată să deschid o uşă prin el, să trec dincolo, de partea ta, ca privirea aceasta să mă ţintuiască de tencuiala lui, o dată pentru totdeauna.

        - De ce mă ţii astfel la distanţă? De ce nu mă primeşti în consistenţa ta, până la amestecul total, până la o singură fiinţă?

        - Pentru că, orice ai spune, tu eşti altcineva decât mine. Nu te pot distruge, pentru că nu te-aş mai putea crea.

        - Atunci, de ce nu mă cauţi?

        - De la Geneză încoace, nu  există creator care să nu se caute, printr-o repetabilă caznă, în creaţia sa. Bineînțeles că şi eu te caut. Asta nu înseamnă că nu te-am găsit. Dar dacă am şti, riscul de a ne pierde ar fi prea mare.

        - Dar nici creaţie care să se mulţumească să fie doar căutată nu s-a mai văzut!

        - Şi totuşi, nu înţeleg ce vrei. Tu eşti în mine, faci parte din fiinţa mea. Viaţa noastră este un experiment alchimic, ne amestecăm fără oprire unul cu celălalt, în cantităţi din ce în ce mai puţin controlabile, până aproape de suma perfectă. Până aproape, ţine minte, pentru că totdeauna va rămâne ceva, o cantitate  insolvabilă,  infimă,  în tărâmul din afară al inconştientului. Şi e mai bine aşa, nu te bosumfla, altfel viaţa nu ar fi decât rezumatul unui experiment, o simplă aventură a cunoaşterii şi atât.

 

*

 

         Acum... te strecori prin uşa întredeschisă, tocmai când închisesem ochii. Probabil ai ocolit cărări nebănuite, ai urmat drumuri întortocheate, ai trecut pe sub bolţi, prin păienjenişuri de frunze şi buzunarele tale sunt pline, pline-ochi cu petale albe de fluturi. Te apropii, mi le laşi în poală şi spui:

       - Hai să le lipim la loc, două câte două…

 

*

 

       Uşa se dă de perete şi un val rece pătrunde înăuntru.

-         Vin la tine ca la un cabinet de urgenţă.

-         Ce-ai păţit?

            - Mai întâi spune-mi dacă ai cu ce să mă scoţi din starea de şoc.

- Hemisuccinat de hidrocortizon!

            -  Fă abstracţie de hormonii sintetici! Cu dantura cum stai?

-         De ce mă întrebi?

-         Vreau să ştiu cu ce riscuri mă poţi ajuta.

-         Dar spune o dată, ce ţi s-a întâmplat?

-         M-a muşcat, astă noapte, vipera iubirii…

-         Hai că m-ai speriat de-a binelea!

-         Chiar crezi că e un fleac?

             -  Tu, cu aura ta de invincibilitate!

             - Mai am şi-un călcâi, ai uitat? Uite ce e, vorbesc foarte serios. În seara aceasta am de gând să mă dezbrac de convenienţe. Îmi las aura la cuier, aşa că iată-mă dezgolit de orice sentiment de poleită pudoare. Gol-puşcă, ce mai, ca înainte de păcat. În seara aceasta vreau să te cunosc.

-         Ce spui?

             -  Să te cunosc, nu în sens biblic, nu te speria, dar nici în cel cu desăvârşire laic. Dacă am alunga tot misterul, de noi înşine cine ne-ar mai scăpa?

- De ce nu vrei să cunoşti tot adevărul?

             -  Mă tem că nu-l cunoşti nici tu. Măcar atât cât ştii, spune-mi-l. Uite, voi sta cuminte aici, în fotoliul acesta. Mă voi angaja paznic la amintirile tale.

-         Ce secol te interesează?

        - Ultimul, că e mai proaspăt. Împărtăşeşte-mi din experienţa ta. După cum ştii, n-am stat lângă tine chiar toată viaţa…

       -  Bine, ascultă deci. Nu am avut o existenţă de excepţie. Dacă ar fi să-mi scriu viaţa, cu siguranţă n-ar interesa pe nimeni.

       -  De unde ştii? Lumea nu citeşte numai capodopere. Eu unul sunt capabil să ascult orice.

        - În seara asta eşti prea fericit. Pari dubios.

        - Într-adevăr, ai găsit cheia. Sunt un dubios fericit. Îmi descopăr această vocaţie. Începe cu ceva simplu, cât mai simplu.

        -  Să ştii că, oricât de ascultătoare ţi-aş părea, nu sunt o fire prea docilă.

        - Ah, de ce drumul spre simplitate e atât de complicat? N-am ce să fac cu mormanele tale de consimţăminte.

         - Nu m-am priceput să stârnesc mari pasiuni, nici să le suport.

         - Ai dreptate. Dacă n-ar fi şuviţa aceasta, care-ţi cade pe frunte, dragostea mea s-ar fi mulţumit doar cu naşterea…

          -  Parcă spuneai odată că dragostea e un cuvânt limitat.

          -  Bineînţeles, însă tu eşti mai mult decât dragostea, fiindcă o cuprinzi. Haide, te ascult.

-         Din lecţia de azi?

-         Nu, din toată materia. Recapitulăm.

        - Foile de la începutul manualului sunt rupte. Voi minţi cu seninătate.

        - Începe să miroasă a orez şi a supă de morcov...

        - Păstrez o căciuliţă de angora şi o rochiţă de catifea vişinie, pe care mama le-a dăruit unor copii din Coreea... O pereche de ghete cu multe şireturi, pe care le încălţam când  voiam să scap de somnul de după amiază... Un arlechin roş-albastru, desenat pe programul teatrului “Ţăndărică”... O sanie verde,  un papuc zburător cu care am descoperit pentru prima dată iarna...  Şi, la fiecare colţ de stradă, câte o statuie de zăpadă. N-ai vrea să facem o pauză? Caut cu disperare esenţialul...

           - Ştiu să citesc printre rânduri.  Ce nu-ţi aminteşti, nu are valoare. Bine, îţi acord pauza cerută. Ce facem în timpul acesta?

-         Mergem la bucătărie, să descântăm o cafea.

         Stăm alăturaţi, deasupra ibricului. Cântecul focului trezeşte şopârle de aer care sparg suprafaţa apei.

        - Cum era descântecul acela?

        - “Să-l ardă dorul un’ s-o duce, să mi-l întoarcă înapoi / să uite pe-unde-a mai umblat, să vină-ntr-una pe-nserat / numai pe-o singură cărare”…

        - Vai de mine, dar ăsta e curat blestem!…

         Şopârlele se înmulţesc, se umflă, pieile lor plesnesc, apa colcăie în încolăciri fierbinţi…

        -  “Să aibă parte doar de mine, să nu-şi dorească altă soartă / să uite anii care trec, să-i fie drag să-mi stea aproape”…

         O linguriţă-două de  pulbere, şi ibricul se umple cu noapte. Zvârcolirea se potoleşte, cântecul tace o clipă, apoi se revarsă în cascade, ca o maree neagră.

        - “Să nu-şi găsească alinare… şi tot aşa, ca-ntr-un descânt, să-l ştiu tot însetat”…

       -  Tu chiar vrei să-mi dai să beau din licoarea asta?

*

 

         … Uşa se deschide şi din nou îmi apari în prag. De data aceasta se pare că adevărat. Toate lucrurile se îngrămădesc în jurul tău, te asaltează, îţi cer autograf. Eşti marea lor revelaţie. Iar eu stau aici, în stal, pe singurul loc ocupat, şi aştept nemişcată apropierea ta. Cât încă mai scrii dedicaţii, îmi duc mâna la reverul bluzei, mi-l îndrept...

         Şi iată, te apropii. Surprind licărirea mirată a vazei de lângă mine, ca şi cum pe buza ei ar luci semnul unei vâlvătăi prea îndepărtate.        

         Tu eşti, prea aproape, nu mai e nimic de făcut, nu mai e timp decât pentru a strivi în palme licheni şi ferigi umede.

        De pe acoperiş, dansatoarele ploii izbesc fereastra cu crengi întunecate de salcie.

 

VIOLETA IONESCU

 

..................................................................................

 

 

Activitate profesională, socială: Asistentă pediatră (1967- 1992); membră a cenaclului literar “Ştefan Petică”, Galaţi (1980-1989. După 1992: director editor la Ed. Galateea, Galaţi (1992; Atestat de editor, eliberat de Ministerul Culturii, nr. 1165/16.04.1992); redactor la  cotidianul gălăţean “Viaţa liberă” (1992- 2002); redactor şi secretar de redacţie la revista “Călăuză Ortodoxă” (din 2004); director editor la Ed. PHOEBUS, Galaţi (din 2005) * după 1990: membră a Societăţii Scriitorilor Români “C. Negri” Galaţi * membră a Uniunii Ziariştilor din România * membră a Ligii Navale Galaţi * membră a A.R.P.I.A. (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aviaţiei), filiala “Cdor. Av. Anton Mărăşescu” Galaţi * membră a Societăţii  Femeilor Creştin-Ortodoxe din România, filiala Galaţi * Expoziţie de pictură (ulei pe pânză) la Galeriile de Artă, colectivă, a plasticienilor amatori din domeniul sanitar (consemnare în “Viaţa Nouă”, 2 oct. 1988,  Mariana Cocoş) *

Activitate de editor: “Marea călătorie”, Velimir Aurică Oprea, poeme postume, Ed. Galateea, Galaţi,  1992; “Lumea copilăriei mele”, Crişan V. Muşeţeanu, roman autobiografic, Ed. “Alma” Galaţi, 2001; “Culegere de texte religioase”,  Aneta Cătană, Ed. “Phoebus” Galaţi, 2003; “Muguri de rouă”, Constantin Doca Trincu, poezie, Ed. Phoebus 2004; “Opera italiană în capodopere – Lebăda de la Busetto”, Emanoil Alexandru, Ed. Poebus, 2006.

Debut literar: poezie, în  “Pagini dunărene” (1983); publicistică: “Viaţa libera”, 1990;  proză - roman “Legendele nu se scufundă” 1990, Ed. “Ion Creangă”, Bucureşti.

Premii literare:  Târgu Jiu (1980 pentru poezie şi 1987 pentru proză), Galaţi (1983, pentru poezie); Piteşti, Curtea de Argeş (1985, pentru poezie) * Ordinul Ziariştilor clasa a III-a, Brevet acordat de Uniunea Ziariştilor din România “pentru  merite deosebite în întreaga activitate publicistică”, 29 mai 2001

Publicaţii la care a colaborat (începând din 1983): “Pagini dunărene”, ziarul “Viaţa Nouă”(Galaţi), “Viaţa Medicală” (Bucureşti),  “Viaţa liberă”,  “Porto Franco”, “Călăuză Ortodoxă”, “Dominus”, “Antares”, “Dunărea de Jos”, site-ul “aviatori.ro” al Fundaţiei ProEdu Braşov. 

Volume publicate: “Legendele nu se scufundă”, roman, Editura “Ion Creangă”, Bucureşti, 1990; “Vulnerabila uitare”, proză scurtă, Editura “Porto Franco” Galaţi, 1991; “Du-mă cu tine la capătul lumii. Jurnal de bord cu Ana Maria Zaharescu şi Mihai Cosmin Popescu”, cartea emisiunii radiofonice omonime (co-autor şi redactor), Editura “Alma”, Galaţi, 1999;  “Biserica Vovidenia Galaţi”(co-autor), monografie, editura Episcopiei Dunării de Jos, 2002; “Diocleţian, Fiul lui Jupiter”, roman istoric, Editura Phoebus, Galaţi, 2006; “Un pilot subtil – pictorul Ion Ţarălungă, in memoriam”, memorii, Editura “Phoebus” Galaţi, 2006.

În curs de apariţie: „Şi eu am fost în Icaria. Mărturii ale aviatorilor care au fost cândva... un punct pe cer”, în colaborare cu Dan Antoniu şi George Cicoş din Bucureşti, cercetători în istoria aviaţiei.

În pregătire: Diocleţian, Fiul lui Jupiter, vol.II; Sărbătorile antichităţii; 7 Tineri din Efes, Perpetuum nobile (poezie).

Referinţe critice: “Partener” nr. 1, 1990, cronică de carte la “Legendele nu se scufundă”:“Un nou debut literar la Galaţi”, de Constantin Frosin *  “Viaţa liberă” nr. 2999/oct. 1999 “Autografe pentru eternitate”, de Virgil Guruianu (idem) * “Viaţa liberă” 1994, cronică de carte la “Vulnerabila uiare”, de Virgil Nistru Ţigănuş” *  prezentare carte  “Du-mă cu tine la capătul lumi” – “Viaţa liberă” 2000: “Peceţi radiofonice cu ziarista Violeta Ionescu”, de Gabriela Cimpoca * “Despre Diocleţian, cu luciditate”, de Victor Cilincă, “Viaţa liberă”, 26.07.2006 * “Un roman-provocare, o istorie cu faţa la adevăr. ”Dominus” nr. 79, aug. 2006 * „Bolta limpede se-ndoaie”. Scriitoarea Violeta Ionescu despre timpul Diocletian”, de prof. Univ. Dr. Virgil Nistru Ţigănuş *  “Un pilot subtil. Ion Ţarălungă, in memoriam”, cronică semnată de Corneliu Stoica în „Viaţa liberă” din 13 oct. 2006; site-ul “aviatori.ro”, prezentare de Mircea Ivănoiu, director Fundaţia ASPERA ProEdu, Braşov; idem în revista “Modelism”, septembrie 2006; ibidem în revista  arădeană “Orizont aviatic” nr. 48/ decembrie 2006, pag. 3-8, o amplă recenzie semnată de scriitorul Cornel Marandiuc.

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com