Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

VAVILA POPOVICI, două proze scurte

FRAGMENT DIN ROMANUL „CARTEA MAMEI”
 

 

Nu aveam unde ne spune cuvinte de dragoste, decât pe străzi, în plimbările lungi spre Grădina Copou şi în excursiile pe care le făceam în împrejurimile Iaşului. Învăluiţi în cuvinte de dragoste, orbiţi de patimă, într una din serile târzii, pe iarba verde, răcoroasă a unei păduri, ne am unit trupurile, riscând totul…


Râsul sânilor mei liberi, neîncorsetaţi îi furau privirea în care începea să strălucească nectarul de patimi… Un vânticel blând, înţelegător, îmi deschisese nasturii bluzei şi bătând mai tare, îmi ridicase puţin fusta şi mi o lipise de coapse… Pentru câteva clipe m am simţit cufundată în privirea ochilor săi, indecentă, pătimaşă… Dorinţa fusese prea de mult ţinută în frâu… Şi cerul era senin şi luna – martoră – se uita la noi şi acceptase împlinirea dragostei… Sărutările lui calde, neîntrerupte, lanţurile braţelor sale cumplit de pătimaşe, declanşau acea dorinţă ancestrală de a ne dărui unul celuilalt… El simţea nevoia unei eliberări din strânsoarea cumplită a patimei, eu simţeam nevoia să mi potolesc neliniştea trupului, a inimii care bătea cu o neobişnuită putere… O tensiune cumplită de care amândoi trebuia să ne eliberăm… Palmele lui fierbinţi îmi refăceau conturul trupului… Şi trupul lui cald şi sărutat de razele argintii ale lunii, lipit de al meu şi cuvintele de dragoste pe care eu şi iarba din jur le căutam cu auzul, să le pot ascunde undeva în inimă, în gând, pentru totdeauna… şi ele fugind în aerul serii, izbindu se de câte un copac care năştea frunzele verii calde, reverberând intens, fierbinte, pătimaş… „Oresia, te iubesc! Trebuie să mi te dăruieşti!“ Cuvintele au tăcut… A urmat limbajul exploziv al trupurilor noastre… Şi urma lui de bărbat lăsată în trupul meu… Şi ţipetele scurte, vocalizate, ce se pierduseră undeva în cosmos; ţipătul feciorelnic, transfigurat dintr o dată în cel al femeii şi geamătul bărbatului cuceritor, triumfător…


Durerea se amesteca cu fericirea acelor clipe… Rupţi de toţi semenii din jur, de cele pământeşti, priveam cerul, stelele… Îndrăzneala lunii îmi dădea fiori; îşi pierduse sfiala de odinioară… În acele momente revărsa darnic lumina, privea uimită şi totodată mulţumită, după care îşi accelerase plecarea… Am simţit atunci că dăruirea totală este cu adevărat, de natură cosmică. Inima dobândise pacea adevărată, secretul eternităţii…


Când a ridicat capul şi l a întors spre cer, i am privit faţa aprinsă, focul interior, ieşit la suprafaţă. Avea un surâs fragil care făcea să i tremure buzele… Ne am înlănţuit din nou, tăcând în acea sfântă tăcere a clipelor… Apoi ne am întins amândoi trupurile cu feţele spre cer, am privit geometria ciudată a crengilor copacilor, geometria frunzelor negre, care şi pierduseră contururile clare, din lumina razelor argintii ale lunii… Şi au urmat alte atâtea jurăminte în noapte! Frunzişul ne era leagăn, ne răcorea trupurile, pământul respira sub noi, tot spaţiul din jur era al nostru… Aş fi adormit în braţele lui, dacă un sentiment al vinovăţiei nu s ar fi ivit în suflet… Ne am ridicat tăcuţi şi ne am îndreptat spre drumul care ducea la gara staţiunii. După ce am ajuns în gara oraşului studenţesc, ne am îndreptat spre căminul meu; Rareş m a strâns cu putere în braţe, ne am sărutat şi a plecat spre căminul său… Ne am despărţit fără să ne mai spunem vreun cuvânt, simţind amândoi împlinirea şi totodată vinovăţia. L am însoţit cu privirea înlăcrimată şi cu sufletul rătăcit, până a dispărut în noapte. Trupul meu primise botezul obişnuinţei trupului său cald…

RAREŞ

Rareş! Ce amintiri frumoase! Amândurora ne plăcea natura, să plecăm undeva departe de zgomotul oraşului, să ne aflăm în mijlocul unei naturi tăcute şi înălţătoare. Preferam peisajul muntos. Natura sălbatică nu poate fi comparată cu ceea ce făureşte omul. Desăvârşirea ei este fără replică, ea izbucneşte din sâmburele incandescent al planetei, este modelată de timp, de milenii, şlefuită de ape, de aer, de lumină, este eternă şi de o măreţie inegalabilă. Ce minunate excursii am făcut împreună! Cum să le dau uitării? Şi câte vise ne am făcut! Parcă puteam trăi fără vise la acea vârstă a tinereţii?


Ce frumoasă este perioada tinereţii, a studenţiei, cu toate greutăţile ei! Stavilele impuse tinereţii – educaţia, prejudecăţile – ajută şi ele într o măsură la dezvoltarea eu-lui în sens pozitiv. Schopenhauer, a cărui filosofie o citeam cu nesaţ pe atunci, afirma că prejudecata se opune adevărului, semănând cu un vânt potrivnic care îndepărtează corabia de la direcţia în care se află ţărmul, astfel încât pânzele şi cârma acţionează în zadar. Şi tot el se întreabă în continuare: Ce forme ar avea viaţa dacă nu ar fi această luptă cu valurile provocate de vânt? Dar până unde pot vâsli, până când? mă întrebam pe atunci, înainte de a mă dărui lui.


Iubită, adorată, eram pentru el o făptură misterioasă, o tânără care nu şi exagera graţiile. L am subjugat prin simplitate. Îmi simţea apropierea, de multe ori fără să mă vadă, după zgomotul paşilor sau parfumul de prospeţime al tinereţii, pe care l emanam în jur. Mă numea deseori „Şerpoaica mea“ şi întrebându l de ce îmi atribuie acest epitet, mi a destăinuit că i place mlădierea trupului meu şi mersul ca al unei prinţese. Mă urmărea ceasuri întregi, mă aştepta alteori la colţ de stradă spre a mi adresa un cuvânt, spre a mi simţi apropierea. Ieşeam întotdeauna după apusul soarelui sau seara târziu, dacă prietena mea dorea să se plimbe. Rareş avea un surâs cuceritor, mă învăluia în lumină şi căldură. Eu îl alintam mai puţin cochet spunându i „ciolănosule!“ şi aceasta pentru că trupul lui era numai muşchi şi oase.


Simţeam că iubirea era ca o scânteie ce apărea în sufletul meu; făptura se însenina, devenea copilărească chiar, ochii mi străluceau, fericirea iradia. Biocâmpurile noastre se interferau. Şi eu simţeam toate acestea… El îmi spunea că nu numai mintea şi spiritul nostru, ci şi trupurile noastre au nevoie de iubire, pentru a putea supravieţui... Trebuia să vină această mare iubire! Începeam să mă dăruiesc unei alte fiinţe şi prin aceasta ucideam egoismul din mine, de care le era teamă părinţilor, fiind unicul copil. De multe ori i am întrebat de ce nu am şi eu un frate sau o soră şi mama îmi spunea că ar fi fost bine, poate atunci, n aş fi fost atât de capricioasă, de voluntară.
Când în cele din urmă ne am apropiat, m am simţit înlănţuită pătimaş de braţele lui. M a sărutat lung, apăsat, aproape muşcându mi buzele. A fost un sărut neaşteptat. Am gemut, el s a desprins cu greu de trupul meu… Nu încercasem până atunci o asemenea clipă de patimă, dar îmi dădusem seama cât de mult mă dorea. „În orice început e o vrajă peste fire, ne apără şi să trăim ne ajută“ spune Hermann Hesse. Eram, pe atunci, cuprinsă de emoţii inexplicabile, un amestec de teamă, plăcere, curaj şi speranţă… Cuvintele lui de dragoste curgeau în neştire, după care, a urmat acea zi, în care trupurile noastre au început să vorbească…
Doamne! Să adăposteşti un suflet în acest trup al tău, să l răsfeţi aşa cum vrei tu şi nu cum îţi dictează sau impun alţii, cu ceea ce vrei tu, aşa ca să l faci fericit…Să l urci cu forţa gândului într o barcă de salvare şi să l legeni pe valurile iubirii… Să nu l laşi expus umilinţei, suferinţei din afară. Poate că aceasta e fericirea unor clipe, pe care dintr un egoism ancestral nu doreşti s o împărtăşeşti altcuiva, vrând s o păstrezi cât mai mult timp, aşa sferică, strălucitoare, binefăcătoare… În cele din urmă instinctul sexual ne a adus satisfacţia trupească şi sufletească…


„Să ţi recapeţi fiinţa abandonându te, s o creşti pierzându te“ repetam... Odată tot trebuia să se întâmple, să fie un început… Fiecare femeie şi fiecare bărbat au câte un început în dragoste, dar pentru femeie, el nu poate fi uitat toată viaţa.

 

VAVILA POPOVICI

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)