Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Avanpremieră editorială

Viaţa ca un carusel

Daniel DRAGOMIRESCU

 

Impresii si pareri personale in FORUM


In ziua următoare, Stelian se duse în vizită la fratele Horia, ca să vadă ce face şi să afle amănunte în legătură cu reuniunea foştilor normalişti. Fostul său coleg de şcoală statea într-o casă de pe strada Lânăriei, într-o zonă pe care o cunoştea destul de bine, fiindcă nu departe de acolo locuia şi Ticu. Sever se oferi să-l conducă chiar el până acolo, dar Stelian îi mulţumi şi-l refuză, asigurându-l că avea să se descurce singur. Merseră totuşi împreună cu tramvaiul până în Piaţa Sfântul Gheorghe şi, pe drum, ginerele său îi vorbi despre problemele lui cu serviciul, unde lucrurile ar fi putut să se prezinte mai bine, dacă n-ar fi fost atâta birocraţie, care gâtuia toate iniţiativele şi ideile noi. El însuşi făcuse mai multe inovaţii şi brevetase chiar două-trei invenţii, peste care se aşternuse, însă, praful uitării şi al nepăsării. Fabrica lucra cu costuri de producţie mari, făcând risipă de resurse şi dând produse de calitate îndoielnică, pe care până şi sovieticii le refuzau uneori la export.

- Cum se poate una ca asta, se miră Stelian, de ce nu se iau măsuri, ca să se îndrepte situaţia?… Sever făcu o figură de om căruia toate lucrurile astea îi ajunseseră până peste cap, dar nu putea face nimic ca să le îndrepte, pentru simplul şi bunul motiv că industria socialistă era… Ei bine, era pur şi simplu… Ar fi vrut să spună ceva dur şi demascator, dar se răzgândi, zărind câteva perechi de ochi îndreptate înspre el.

- Care-i problema,, tovarăşe? îl interpelă, de pe banca din spate, un bărbat gras şi prosper, cu figură de activist. Sever bombăni ceva şi tăcu încruntat. Dacă ai ceva de reclamat, fă o petiţie către organele de partid şi se va rezolva! adăugă bărbatul cu figură de activist, trosnindu-şi degetele cu satisfacţia celui care ştie că întotdeauna, oricum ar sta lucrurile, el este cel care are dreptate.

De la Sfântul Gheorghe, Stelian o apucă pe jos, în căutarea adresei. Era nerăbdător şi dornic să dea ochi, după multă vreme, cu prietenul Horia Stamatin, dar, după ce reuşi, în cele din urmă, să-i găsească locuinţa – o casă bătrânească, de pe la sfârşitul secolului trecut, fără etaj, dar destul de arătoasă şi bine îngrijită, protejată de un gard din fier forjat vopsit în verde - avu decepţia de-a nu găsi acasă decât pe nora fostului coleg de şcoală, care îi dădu de ştire că socrul ei era plecat la nişte rude de la Ploieşti, dar că avea să se întoarcă spre seară sau, cel târziu, a doua zi de dimineaţă.

- Bine, am să revin, consimţi Stelian, ridicându-şi pălăria în semn de bun rămas şi dădu să plece. Dar femeia cea tânără dori să mai ştie cine îl căutase pe socrul ei şi dacă nu avea ceva să-i transmită. „Spune-i că l-a căutat… un frate de-al lui…, în chestiunea cu şcoala”, dădu el lămurire, îndepărtându-se pe trotuar. Din urmă femeia îl petrecu lung cu privirea, apoi, părând să se dumirească, exclamă: „Ah, da, am priceput, o să-i transmit, fiţi fără grijă… Vă aşteaptă de astă-toamnă!…”

Stelian nu se mai opri din drum, grăbind pasul, ca să ajungă în Splaiul Unirii, la fratele său cel mic. Dar peste un minut se auzi strigat pe nume şi, întorcându-şi capul, zări, pe partea cealaltă a străzii, un bărbat cu o figură cunoscută, care dădea cu o lopată de lemn, de pe trotuarul din faţa unei băcănii, zăpada care căzuse peste noapte. Întrerupându-se din lucru, omul îşi scutură zăpada de pe pufoaica muncitorească pe care o purta şi se grăbi să traverseze strada:

- Hai să trăiţi, domnule Stelică! îl salută omul, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Ce mai faceţi, că nu ne-am mai văzut de mult!… şi, silindu-se să zâmbească, îi întinse mâna. Stelian şovăi, uitându-se lung la figura omului, pe care, deşi părea să-l cunoască, nu ştia totuşi de unde să-l ia.

- Bună ziua, îi răspunse Stelian, făcând eforturi să-şi amintească, şi-i întinse şovăitor mâna, pe care celălalt i-o scutură cu destulă putere.

- Cum, nu mai ştiţi de mine? Nu vă mai aduceţi aminte de birtul ăla de pe Splai?… vorbi repede celălalt, urcând pe trotuar şi sprijinind de un stâlp lopata de zăpadă pe care o mai ţinea încă în mâna stângă. Sunt eu, Tănase cârciumarul… Tocmai am ieşit de la pârnaie!… Stelian tresări, mirat să-l întâlnească în asemenea împrejurări pe cârciumarul Tănase, de care nu mai ştia nimic de atâta vreme.

- V-am recunoscut, zise, măsurându-l mai atent cu privirea, dar… v-aţi mai schimbat… Fostul cârciumar zâmbi cu amărăciune:

- Păi cum să nu mă schimb, domnule Stelică?… C-am stat opt ani în şapte închisori şi puteam să mă curăţ de vreo zece ori… Da’ am avut zile, c-am scăpat cu viaţă… Mi-a ajutat Dumnezeu…

- Da?… Îmi pare bine, făcu Stelian şi tăcu, negăsind ce să mai spună. Fostul cârciumar îl pofti atunci la o bodegă aflată nu departe de băcănia unde îşi găsise de lucru ca salahor, că să-i facă cinste cu o halbă de bere, fiindcă îl cunoştea şi dorea să mai stea de vorbă împreună. După câteva clipe de şovăială, Stelian acceptă şi îl urmă în bodega de peste drum, care, la acea oră matinală, era aproape goală.

- M-am aciuiat şi eu pe-aici, pe lângă un fost camarad de pe front… M-am aranjat şi eu cum am putut, domnule Stelică, ce naiba era să fac?… se simţi dator să-i explice fostul cârciumar, cu un glas răguşit şi căznit, şi, săltându-şi în dreptul feţei halba cu bere, spuse „noroc” şi o duse la gură cu un oftat. Bodega era ordinară şi berea la fel şi, prin geamul aburit şi murdar, lumina de-afară se strecura anevoie.

- Dar parcă dumneata aveai familie, nevastă şi un băiat…, remarcă Stelian ceva mai târziu, uitându-se cu compătimire la omul trudit şi îmbătrânit înainte de vreme din faţa sa. Tănase cârciumarul oftă din nou şi ochii i se înroşiră:

- A, Didina şi cu Georgică!… se posomorî el şi mai tare, după ce-şi goli halba pe jumătate, lăsând-o să cadă cu zgomot înapoi pe tăblia zgrunţuroasă a mesei fără scaune, de care stăteau rezemaţi în coate. Şi dădu dintr-o mână în semn de netăgăduită lehamite. Păi din cauza lor am ajuns eu la puşcărie!… Stelian făcu ochii mari şi deveni mai atent.

- Cum se poate una ca asta?!… Poate că ai fost informat greşit…

Aici fostul cârciumar clătină din cap, cu acelaşi zâmbet amar pe chipu-i uscat şi plin de zbârcituri:

- Ei, domnule Stelică, aşa am zis şi eu la-nceput, da’ uite că am stat şi eu de vorbă cu unii şi cu alţii şi m-am convins că toată beleaua de la ei mi s-a tras!… Adică, acolo, în puşcărie, mi-a arătat mie un ofiţer denunţul pe care l-a scris Didina cu mâna ei… Ce scria acolo, m-am luat cu mâinile de păr, că numai minciuni era… Mai bine nu m-aş fi însurat niciodată decât să am parte de aşa nevastă… Ei, dar ducă-se!… icni gâtuit omul, întorcându-şi ochii umeziţi spre geamul murdar. Ce-a fost, a fost… Stelian îşi drese glasul stânjenit de tot ce auzise şi căută nişte vorbe de încurajare şi consolare pentru omul din faţa lui:

- Îmi pare rău s-aud asemenea lucruri, zise. Dar vorba dumitale: e bine că ţi-au dat drumul din închisoare. Că putea să fie şi mai rău…

Tănase îşi aprinse o ţigară şi trase cu sete fumul în piept, iar faţa îi deveni mai posomorâtă decât vremea de-afară.

- Domnule Stelică, vorbi el coborându-şi glasul, de-ai şti dumneata prin ce-am trecut eu!… Pesemne că Dumnezeu o fi vrut să mă pună la-ncercare, să vadă câte sunt în stare să-ndur… Din noaptea-n care m-am trezit cu cătuşele la mâini, viaţa mea s-a-ntors cu capul în jos şi eu n-am mai fost omul de până atunci… La proces – eh, vorba vine! ştiţi şi dumneavoastră cum judecă ăştia – mi-au dat cincisprezece ani pentru crima de uneltire împotriva regimului… Am stat o jumătate de an la Jilava, pe urmă am ajuns la Canal… După ce s-a terminat cu treaba asta, am luat la rând Gherla şi alte puşcării… Peste tot jale şi chin, de nici n-am cuvinte să vă spun!…

- Nu e nevoie să-mi spui nimic, înţeleg foarte bine, îl întrerupse Stelian, stânjenit de cele auzite, dar fostul cârciumar continuă:

- Ba da, domnule Stelică, vreau să vă spun, ca să-mi mai uşurez sufletul… Stelian încuviinţă cu jumătate de gură:

- Mă rog, dacă doreşti dumneata…

- Domnule Stelică, vorbi mai departe fostul cârciumar, aruncând din nou o privire în jur şi aplecându-se peste masă cu un aer conspirativ şi sumbru., ce-o să vă spun acum să rămână doar între noi… Cin’şpe ani aveam de stat la puşcărie… Poate vă miraţi că mă vedeţi liber doar după opt ani?… Stelian tăcu, neştiind ce s-ar fi cuvenit să spună. Domnule Stelică, icni omul din faţa lui, cu toată ruşinea trebuie să vă spun: m-am liberat, pentru că mi-am vândut dracului sufletul!… Am semnat angajament să mă fac turnătorul lor!… O să-mi dea şi crâşma înapoi şi-o să mă pună gestionar responsabil… Ce zici de treaba asta, domnule Stelică? Puteam să fac o prostie mai mare?…Stelian bău încet câteva înghiţituri de bere şi se pregăti să plece.

- Numai dumneata ştii ce este mai bine să faci, eu n-am căderea să te judec, fiindcă n-am fost la închisoare…,vorbi el cumpănit, întinzându-i mâna în chip de bun rămas. Fostul cârciumar îi apucă mâna şi i-o reţinu câteva clipe:

- Ba da, ba da, domnule Stelică, cum să nu mă judeci?… protestă omul, cu ochii înroşiţi şi înlăcrimaţi. Barem să fi plecat şi eu la munte, cu partizanii, şi să fi murit cu arma în mână… Rămâneam un om dintr-o bucată… Aşa…, uite în ce hal am ajuns!…

- Nu trebuie să fii aşa descurajat, căută Stelian să-l îmbărbăteze, retrăgându-şi încet mâna din strânsoare. Poate că lucrurile o să se mai îndrepte, pe viitor…

- O să se mai îndrepte pe dracu!… grăi cu năduf fostul cârciumar, uitându-se într-o parte. Cum să se mai îndrepte?… Păi dacă vă spun că n-am făcut bine ce-am făcut!… Am ajuns un netrebnic şi-un ticălos…, fiindcă am fost prost şi slab… Mai bine-aş fi mierlit-o-n puşcărie… Îmi vine să mă-mpuşc, domnule Stelică!!…

***

A doua zi, pe o vreme şi mai rea, cu ninsoare şi cu vânt tăios, Stelian se duse din nou la Horia Stamatin acasă. De astă dată nimeri mai bine. Fostul coleg se întorsese încă din seara trecută şi, de cum sună la uşă, se grăbi să îi iasă în întâmpinare: un bătrânel de statură mică, cu părul alb ca neaua şi puţin adus de spate, dar care mai păstra încă ceva din vigoarea şi vioiciunea tânărului de altădată şi care nu părea într-atât de schimbat, încât să nu mai poată fi recunoscut.

- Poftim, dragă Stelică, te-aşteptam! Mi-a spus noră-mea c-ai fost pe-aici ieri…, să mă ierţi că eram plecat, am avut o mică problemă de familie, îl întâmpină fratele Horia, cu lacrimi de emoţie în ochi şi murmurând „de când nu ne-am mai văzut noi”, veni spre el şi-l cuprinse cu un gest fratern în braţe, sărutându-l pe amândoi obrajii. Emoţionat, Stelian îi răspunse cu afabilitate şi câteva minute rămaseră în prag, măsurându-se reciproc cu privirea. Destinele li se despărţiseră de când absolviseră şcoala normală şi le era dat să se reîntâlnească acum, când tinereţea şi împlinirile vieţii rămăseseră departe în urmă.

- Îmi pare bine că ai venit! zise fratele Horia, reţinându-i mâna şi scuturându-i-o cu vădită satisfacţie. Văd că nu te-ai schimbat prea mult… Te ţii drept şi zdravăn ca un flăcău!… Ce mai faci?…

- Nu prea rău, dar şi tu văd că te ţii bine, îi răspunse Stelian cu aceeaşi amabilitate. Fostul coleg de şcoală îl pofti să intre şi-i ceru norei sale, care se ivise şi ea în prag, să aducă ceva de mâncat şi de băut pentru musafir, „ce-avea mai bun prin casă”. Femeia cea tânără dispăru înapoi pe uşă, iar fratele Horia, luându-l pe oaspetele său de braţ, îl conduse într-o cameră mobilată cu bun gust burghez şi-l invită să ia loc pe o canapea, alături de care era o măsuţă cu rotile, pe care se vedeau nişte ziare, cu o pereche de ochelari şi o pipă stinsă puse deasupra, un teanc de scrisori şi o ceaşcă mică de cafea din care se mai ridicau încă aburi.

- După cum vezi, mă ţin la curent cu noutăţile din presă şi studiez corespondenţa pe care am primit-o de la fraţii normalişti! se simţi dator să explice fratele Horia, luând şi el loc alături pe canapea. Peste două minute, cu maximă promptitudine, în încăpre îşi făcu apariţia şi nora sa, aducând o tavă pe care erau nişte gustări, o sticlă cu vin şi două ceşti de cafea. Aşezând tava pe măsuţă, între hârtii şi ziare, tânăra femeie se retrase discret, lăsându-şi socrul să stea de vorbă în tihnă cu musafirul său.

Stelian schiţă un zâmbet şi, arunând o privire prin cameră, descoperi, frumos aranjat pe un perete, între fotografii de familie, tabloul promoţiei lor, cu pozele absolvenţilor, încadrate de cele, mai numeroase, ale profesorilor. Operă executată la începutul secolului în atelierul fotografic al lui Weissman, acel tablou de promoţie făcea impresia că-i înfăţişa pe absolvenţii unei şcoli militare, degaja un aer auster şi cazon. Acelaşi tablou îl avea, la el acasă, şi Stelian, dar nu atât de bine conservat.

- Văd că ai păstrat tabloul nostru ca pe sfintele moaşte, remarcă Stelian, descoperindu-se şi aşezându-şi pălăria pe colţul mesei. Horia Stamatin aprobă cu un gest al capului, privind şi el tabloul:

- Eram tineri şi fără experienţă, frate Stelică, zise, cu un fel de regret. Ce ştiam noi pe-atunci?

- Să ne facem datoria de luminători ai neamului, ca Apostol al lui Cezar Petrescu, strecură Stelian fără ostentaţie. Celălalt aprobă din cap:

- Da, ai dreptate…Dar hai să închinăm un pahar, în cinstea revederii noastre, schimbă el vorba, destupând sticla şi turnând vinul în două pahare de cristal înflorat, cu picior. Stelian nu se grăbi să ia paharul de pe tavă:

- Nu vreau să-ţi fac prea mare deranj… Voiam doar să stăm puţin de vorbă, mai înainte de întâlnirea noastră colegială…

- Nici un deranj, frate Stelică, protestă omul, se poate?! Apoi ridică paharul şi-i ură sănătate, fără să arate că era grăbit să-l pună la curent cu pregătirile pentru evenimentul revederii după cincizeci de ani a foştilor normalişti. El îl întrebă de sănătate şi de familie şi îl compătimi sincer pentru necazurile prin care trecuse, mai ales cel cu pensia anulată de minister. El personal nu avusese un asemenea necaz, în schimb, nu lipsise prea mult ca să se vadă dat afară din propria casă, pe motiv că slujise statul burghez şi că poseda, pasămite, spaţiu locativ excedentar.

- Au vrut să aducă aici două familii de miliţieni şi pe tata să-l mute într-o chichineaţă, pe Ferentari… Noroc că tata s-a ţinut tare şi pe urmă ne-am mutat noi aici, lămuri nora lui Horia Stamatin, revenind în cameră, ca să le mai aducă nişte prăjituri şi încă un rând de cafele. Fostul coleg de şcoală o completă, dând din mână a lehamite:

- Vremuri anapoda, frate Stelică, n-avem ce face!… Bine că ne-a dat Dumnezeu zile de trăit… Dar hai mai bine să ne-ntoarcem la ale noastre…, schimbă omul vorba, trăgând în faţa lui dosarul plin cu documente şi deschizându-l. Uite, continuă el pe alt ton, colegii noştri!… Îi am pe toţi aici…

- Hm, colegii noştri, repetă Stelian, devenind atent. Mereu m-am gândit la ei… Când am absolvit normala eram treizeci şi doi…

- Treizeci şi trei, îl corectă celălalt, scoţându-şi ochelarii din toc şi aşezându-şi-i pe nas cu gesturi cumpănite. Eram tineri, dragă Stelică, aveam toată viaţa în faţă… De unde era să ştim noi prin câte aveam să trecem?… Eh, oftă fratele Horia, viaţa e ca un carusel care se învârteşte mereu. Nici nu bagi bine de seamă când ţi-a trecut rândul…

(fragment din romanul ZODIA SECEREI)

 

Daniel DRAGOMIRESCU
 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)