HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

VULCANII NOROIOŞI

Impresii de călătorie

Ioana Stuparu

 

Ne aflam într-una dintre excursiile cu scop documentar, organizate de Centrul Cultural al M.I.R.A., Bucureşti, pentru membrii Cenaclului literar “Ioan Tecşa”, condus de scriitorul şi jurnalistul Geo Călugăru. Primul obiectiv turistic prevăzut în programul de vizitare era Casa memorială Vasile Voiculescu, din localitatea Pârscov, Buzău. Urma Tabăra de creaţie de la Măgura, renumit atelier de sculptură în aer liber, înfiinţat pe o suprafaţă considerabilă de teren muntos, mirific peisaj ce-i aparţine Uniunii Artiştilor Plastici. Ultimul obiectiv era Mânăstirea Ciolanu, care se află în apropierea Taberei de Creaţie. Traseul se ştia că va fi lung şi complex, mai ales că aveam de străbătut o bună bucată din zona muntoasă a Subcarpaţilor de Curbură, cu drumuri secundare, păduri, serpentine.

 

Timpul stabilit pentru vizitarea Casei memoriale Vasile Voiculescu, se scursese, parcă, prea repede. Autocarul aştepta cu motorul pornit şi uşile deschise, chiar în dreptul porţii. Trebuia să ne grăbim, iar noi abia dacă ne încumetam să ne îndepărtăm de casa în care ne învăluiseră sentimente deosebite. Şi nu numai în casă se simţea o vibraţie aparte, ci şi în jur, parcă şi în firicelele de iarbă din curte. Iubitorul de oameni şi de Dumnezeu, Vasile Voiculescu, doctorul cel fără de arginţi, scriitorul, pesemne lăsase o dâră de blândă adiere pe unde trecuse, iar noi eram unii dintre beneficiarii acestui semn bun.

 

         Dar cum călătorului îi şade bine cu drumul, după ce ne-am făcut ultimele fotografii cu statuia lui Vasile Voiculescu, semn peste timp, pentru noi şi urmaşii noştri, că am trecut pe acolo, ne-am aşezat cuminţi la locurile noastre din autocar. Ne-am uitat în dreapta şi în stânga, la rugămintea adresată de Geo Călugăru, verificare obişnuită, pentru a fi siguri că vecinii noştri sunt prezenţi.

 

         Anunţul, că a intervenit o modificare în program, a fost primit cu interes. Urma o oarecare deviere de la traseu, pentru a ajunge la Vulcanii noroioşi. M-am bucurat enorm, fiindcă de mult îmi dorisem să ajung pe acolo. În imaginaţia mea un vulcan însemna forţă, grandoare, imens laborator şi depozit de materiale, care, la un moment dat, fiecare în parte şi toate laolaltă, îşi arată supremaţia, voind libertatea. Chiar dacă ştiam că Vulcanii noroioşi nu mai sunt activi, învăţasem şi la şcoală acest lucru, vulcanul rămânea, în imaginaţia mea, la rang de vulcan.

 

         Şoferul călca acceleraţia în aşa fel încât să ne încadrăm în timp. Cu viteza maximă permisă, autocarul alerga pe şosea, lăsând în urmă, pe marginea şoselei sau prin ogrăzi, adevărate tablouri florale, meri şi peri încărcaţi de roade, mişomorul de gutui ce păreau nişte făclii aprinse în pomi, în plină zi. Pentru florile din zona muntoasă am avut dintotdeauna un respect aparte. Consideram a fi, din partea lor, un act de vitejie faptul că reuşeau să înfrunte vitregiile climei muntoase. Chiar şi culorile lor mi se păreau mai aprinse, mai concentrate, mai vii. Parcă erau menite tocmai pentru a alunga tristeţea, apăsarea adusă de cenuşiul norilor apăruţi pe neaşteptate şi prea aproape de pământ.

 

         Ne apropiam vertiginos de locul în care, Vulcanii noroioşi străbătuseră timpul doar de ei ştiut. Peisajul prin care treceam mi se părea fantastic, miraculos. Vegetaţia puţină, pitică, predominând păşunea, dădea posibilitatea ca formaţiunile muntoase să-şi arate cu claritate formele, pentru mine nemaiântâlnite, şi care-mi lăsau semne de întrebare. Însă, cei ce ar fi putut să-mi răspundă ar fi fost doar ei, munţii. Ei şi Dumnezeu. În spatele acelor formaţiuni care mă impresionau până-n străfundul sufletului, se întindea, ca un zid protector, un lanţ de munţi înalţi şi împăduriţi, în care toamna, cel mai mare pictor lăsat de Dumnezeu, deţinătorul de vopsele miraculoase, zugrăvise în culori nelumeşti frunzele copacilor.

         Sub această impresie eram, când autocarul a oprit şi am fost anunţaţi că trebuie să coborâm, fiindcă am ajuns la Vulcanii noroioşi.

 

Nici nu am coborât bine, că ne-a şi luat în primire un vânt mai mult decât obraznic. Ne uitam nedumiriţi în jur, întrebându-ne, din priviri, unii pe alţii, unde sunt vulcanii… Probabil, la fel ca mine, mulţi se aşteptaseră să aibă în faţa ochilor ceva deosebit, impresionant ca dimensiune. În imensitatea peisajului muntos, aproape de drum, cantonul în care stătea paznicul, părea o jucărie. Din zidul cantonului pornea un presupus gard, o împrejmuire rară, din fier, cu un traseu ce nu se vedea clar. Inscripţia de pe tăbliţă ne-a convins că acolo chiar se află Vulcanii noroioşi.

 

         După ce paznicul ne-a deschis o aşa zisă poartă, abia când am trecut dincolo de  gard a început să se arate adevăratul peisaj în care îşi duceau existenţa Vulcanii noroioşi. Nu, categoric, nu mai văzusem ceva asemănător! Parcă aş fi păşit pe un alt tărâm! În faţa ochilor noştri se întindea o platformă imensă, o suprafaţă cheală de pământ ce avea culoarea norilor groşi, purtători de zăpadă, când acoperă cerul pe timp de iarnă. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, străjuiau formaţiuni muntoase, ce-mi dădeau de gândit şi-mi stârneau întrebări. O pantă alungită, dulceagă, ne îndemna să străbatem vastul teritoriu cenuşiu, fiindcă numai în felul acela vom putea afla ce căutăm. Din cauza vântului ce bătea cu putere, ne deplasam încetul cu încetul, pe suprafaţa de pământ tainic, ce părea, mai degrabă, nepământesc. Asemenea eroilor din basme, păream a fi supuşi la încercări înainte de a ajunge la destinaţie. Deşi numeric grupul de excurşionişti era reprezentativ, pe întinderea  cenuşie parcă nu însemna nimic. Ne împrăştiaserăm care pe unde, mulţi abandonând în plin traseu înaintarea, retrăgându-se spre autocar. Şi totuşi, există în om un mister care îi dă forţa necesară, când vine timpul aflării. Mie mi-a fost dat să văd, uneori să şi aflu!...

 

         Priveam înmărmurită la Vulcanii noroioşi cum fierbeau pâtpâind lângă mine, sub mine, la picioarele mele. Trebuia să mă aplec, ca să ating cu mâna Vulcanii! A fost un moment straniu, departe de a fi imaginat. ”Doamne, aici e o taină, pe care doar Tu o ştii!, mi-am zis. Tu şi inima pământului! De câţi ani fierb munţii aceştia? Până unde ajunge fundul vasului în care au rămas fierbând? » 

Locul pe care se aflau Vulcanii noroioşi, şi pe care momentan mă aflam şi eu, mi se părea misterios şi totuşi foarte cunoscut. O adevărată revelaţie am avut, când m-am dumirit cu ce se asemăna culoarea vieţii Vulcanilor noroioşi: parcă era cenuşa din vatra focului, aşa cum am pomenit-o eu la mine acasă, când eram copil. Aveam sentimentul că mă aflu pe o vatră vie, locuită, pomostită proaspăt, aşa cum gătea mama cunia, pentru sărbătoarea Paştelui!

Mi-am rotit privirea de jur-împrejur, la formele de relief nu prea îndepărtate. Un dor şi un foc lăuntric a început să clocotească în mine, asemenea vulcanilor. Şi ca un boboc de floare s-a desfăcut învelişul simţământului care-mi spărgea pieptul. Dumnezeule, parcă m-aş fi aflat pe o vatră de început de lume, unde străbunii mei îşi puseseră mâncarea la foc, în vase de lut, şi o lăsaseră să fiarbă încet, pâtpâind la foc mic, iar ei dăduseră fuga, să-şi mai vadă şi de alte treburi, între timp! Parcă îi şi vedeam apărând de după dealuri, îmbrăcaţi în pantaloni şi cămăşi din pânză albă, cămăşi încreţite-n brâu cu cingători colorate domol, pe sub pieptarele de culoarea mierii de mai, pieptare cu chenare cafenii şi cărămiziu deschis. Voinici şi plini de viaţă, păreau rupţi din stâncile ce alcătuiau munţii! Sosise ceasul să se adune la mesele dimprejurul vetrei, mese făcute din dealurile pe care şi le şlefuiseră anume, mese uriaşe la care să aibă loc cu toţii, ei, dragii mei străbuni!  

 

 IOANA  STUPARU

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com