Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Cafeneaua gândurilor fumate

Andra Rotaru

 

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 
De câte ori ating marginile lucioase ale unui album de fotografii, simt cum îmi ating trecutul într-un mers legănat, ce pune zăgazuri, pas la pas prezentului. E o derulare rapidă înapoi, aproape intangibilă, nu foarte clară, care-şi cere drepturile asupra trupului meu.
Transformările par mai vizibile o dată efectuat acest itinerariu vizual şi maturitatea foarte aproape, chiar recentă; în disonanţă, există poze de pe vremea copilăriei care îmi par vii, copilul zărit în ele parcă tocmai a ridicat acum ochii din pământ, ochii mei de azi, în lumina flashului.
Stranie senzaţie, care mă lasă cu un gust rece, lipit de cerul gurii, şi un plâns stătut, sălciu.
Timpului care se deschide ca un evantai îi inventez deja ipostaze în care doresc să fiu fotografiată, cu conştiinţa celui care ştie că va rămâne în eternitate prin intermediul acestor poziţii corporale şi gesturi irepetabile. Iar de multe ori, într-o atitudine trufaşă, prefac pozele cu inocenţa celui care nu ştie că e fotografiat. Abrog o figură ce exprimă nepăsarea şi încerc să-mi construiesc o mină distinsă. Cât şiretlic! Văzându-le developate, exclam cu stupoare: Ce falsă par! Dar gestul nemuritor este acolo, iar expresia la fel.
Unii spun că eram diferită atunci când vârsta naivităţii încă mijea albă, pe faţa mea. Şi uneori îmi mai trece pe faţă un surâs la fel de pur, la fel de fantomatic, o rămăşiţă a binelui, la această vârstă a tinereţii, care nu vrea să se îndepărteze de mine. Sunt fascinată de etapele pe care le parcurge un om, cu lipsa de conştientizare acerbă a ceea ce e trecut, a ceea ce s-a stins. Mulţi dintre cei aflaţi în jurul meu par să nu se schimbe vreodată, par să nu năzuiască la mai mult, par să nu poarte întipărite însemnele clipei ce se duce.
Oamenilor nu le cer prea multe; ei au văzut cum eram pe vremuri, mă văd şi acum, dar există o lipsă de putere a comparaţiei precum şi un dezinteres care le sunt la îndemână doar pentru un trai liniştit într-o lume la fel de lipsită de substanţă ca şi ei. Astfel, remarcile lor şi judecăţile pe care mi le atribuie mă lasă rece, indiferentă, căci la fel de bine se pot uita la oricine altcineva, cu acelaşi semn de întrebare. Care nu înseamnă de fapt nimic. Sufletele lor nu se schimbă. Sunt îngheţaţi, inapţi privirii aprofundate. Nu-i văd, nu-i simt, nu mă las copleşită de fiinţa lor, de organicul lor. Nu mă pot amesteca cu valul de uman ce împroaşcă din toate părţile. Şi instantaneul se opreşte, neputându-şi continua jocul de umbre alb-negre cu ei.
Pentru cei fără de timp, necesitatea pozelor e nulă. Sunt cei dintre noi care nu tânjesc după stropul de menire cu care am fost zămisliţi la naştere, în aşteptarea împlinirii destinului. Care se complac datului imediat. O viaţă anostă care nici nu merită să fie imortalizată, banală, fără suflu divin. Cu toate acestea, pentru unii este vital să aibă trecut, să ţină aproape copilul ce au fost:
momentul pe care nu-l mai prinzi din urmă, faţa de copil care zâmbeşte sau se încruntă sub povara aparatului foto. Rămâne o ruptură a timpului în care ne prindem cu speranţa că prezentul nu mai trece, ci stă aproape de noi, neschimbat.
Aţi observat că uneori semănăm unii cu alţii la vârstele fragede ale copilăriei? Avem un zmeu comun care ne veghează şi care încântat de ceea ce poate face asupra vieţii noastre mici, ne şopteşte poveşti şi fapte magice. Ne suflă tuturor un abur cald, neuman, făcându-ne să plutim cu încredere, să ne deschidem şi noi aripi pe care să le lăsăm să-şi trăiască viitorul. Devenim oglinda lor, imitaţia lor, speranţa că vom rămâne şi la vârste înaintate la fel. Zburăm înspre un viitor etern.
Revenind la realitate, văd figura mea de acum, matură, pe care o voi păstra închisă bine în clapele fermecate ale unor pagini cu filigrin. Nu mă voi mai lega de trecut decât prin intermediul pozelor şi a ideii ce mi-a rămas înrădăcinată în textura cu care am fost concepută.
Ca atâţia alţii, am crescut cu oglinzi în jur, cu imagini ale mele, care mi-au făcut mai uşoară propria identificare cu fiinţa căreia îi aparţine.
Fără acestea, probabil aş fi fost surprinsă de carnaţia necunoscută, de chipul ciudat, poate m-aş fi speriat de imaginea mea, poate aş fi respins-o. Dar nu, în lumea cochet feminină, am purtat chipul meu pe nenumărate sprafeţe, ce reflectau cu satisfacţie omul ce le căuta prezenţa.
Realizaţi că uitându-vă în oglindă, vi se pare că sunteţi ca şi ieri, ca şi alaltăieri? Totul pare la locul lui, într-o încremenire a timpului.
Oglinda vă minte. E construită din ireal, dintr-un timp topit, ce dă la iveală una şi aceeaşi imagine magmatică. Uită ceea ce s-a reflectat în ea cu câteva zile în urmă. Reţine ce s-a apropiat de ea, mişcându-şi formele în acelaşi moment cu prezentul. Este ca şi retina care nu are memorie, care nu poate exista de una singură, fără omul ce se priveşte pe sine, prin ea, atemporal. Dar şi aşa, noi oamenii suntem deficitari, memoria de scurtă durată se joacă cu noi. Ne joacă feste şi memoria vizuală, care într-o zi captează nenumărate momente ale noastre. Mii de chipuri, cu aceleaşi dorinţe, căci unii dintre noi suntem narcisişti şi oglinda devine indispensabilă, nu? Un tărâm al eterului.
Poza surpinde momentul de singurătate şi ne putem lăsa purtaţi de acest narcisism. Este însă şi momentul dezintimizării, când ştim că şi alţi ochi ne privesc, momentul în care camera prinde viaţă.
Oare aceşti ochi nu te inhibă? Sau nu te prefaci o clipă că eşti timid? Căci timiditatea are avantajele ei, cu ochii mulţimii care se aşteaptă să vadă ceva ieşit din comun.
Cu toate acestea, nu ştiu câţi sunteţi naturali, atunci când pozaţi. Aveţi conştiinţa momentului în care trebuie să păreţi mai frumoşi, mai “nemuritori”.
Orişicum obişninţa s-ar putea să nu te ajute din acest punct de vedere, la fel cum lipsa fiinţei din tine nu poate fi sedată cu motive native, florale sau închipuite. Poţi doar să simulezi.
Ajungi de la starea de disconfort din faţa camerei de fotografiat, la cea de adulaţie, într-o grabă prea timpurie. Şi o rogi cu voce stinsă să te mai lase o clipă între timpuri, să desăvârşeşti ceea ce intuiţia în sfârşit îţi şopteşte cu paşi din ce în ce mai repezi. Prin faţa ochilor trece moartea, atu al nemuririi celor pozaţi braţ la braţ cu ea.
 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.