Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 DANSUL DESTINULUI

Impresii si pareri personale in FORUM

Adela-Adriana Moscu - USA

  
Christos a inviat pentru catolici, luterani, pentru multi dintre oamenii crestini. Cei ortodocsi mai trebuie sa astepte pana la 1 Mai. Ce ciudata mai e si viata asta si ce intortochiat mai este si dansul .. prin ea...cu destinul - singurul partener ce nu ma paraseste. Cate poteci minunate dar si dificile am dansat si inca la vremea mea vin piruete si intorsaturi in forma literei "u" de ma surprind si pe mine insumi.

Azi m-am imbracat ca niciodata foarte repede...totul mi-a mers ca in struna (daca imi aduc aminte bine de expresie). Incepusem postul renuntind la carne acum 46 de zile. Azi as fi putut minca orice ca doar era deja Pastele. Dar nu puteam deoarece ma pregateam pentru o colonoscopie ce avea loc in ziua urmatoare....ilaricele paradoxe din viata mea. Numai Dumnezeu o sti ce vor gasi doctorii inauntrul meu. Eu atata stiu ca inima-mi e plina de exhuberanta dornica de a fi presarata pe unde este primita si dorita. Intentiile imi sunt inalte si ma darui Universului Divin. Am sarit in niste pantaloni foarte eleganti negri. Bluza fara maneci din bumbac tamaduitor de moale era din aceeasi culoare presarata cu niste fluturasi imbrodati in diferite culori pastel si aprinse ca inima mea. O esarfa de matase naturala avea patrate viu colorate coordind pe cele ale fluturilor si sperantelor mele. Radeam gandindu-ma cum multi oameni aveau nevoie de ma plasa in patrate, in cutii cu etichete pe care ei ma botezau dupa mofturile lor si incercau sa imi sugrume existenta libera de artista plutitoare. Era esarfa mamei mele, Alexandrina...i-o daruisem de un Pasti, ani si ani in urma. Ea mi-o daruiese inapoi prin moartea ei acum doi ani si mai mult. Doar ea si amintirile imi incalzeau corpul azi-asta zi de primavara prea friguroasa pentru mine. Jacheta mov aprins din lina gabardin englezeasca devenise prea larga pentru mine (in sfarsit incepusem sa slabesc) dar culoarea se potrivea cu celebrarea sarbatorii spirituale. Cateva fire de argint zburdau prin paru-mi castaniu si inca ud. Buzele imi erau sarutate de rujul channel cu o culoare a ticlamenului ametit. Era culoarea loiala ce ma salva intotdeauna sa nu arat ca o fantoma. Voiam sa-mi pastrez fata dezbracata de orice minciuna si ocolisem orice machiaj dar macar buzele-mi trebuiau aduse la viata. Mi-era frica de cei ce ma vor baga in seama ca ar fi chemat salvarea dupa o privire inspre mine. Dar si aia erau mult prea putini. Am zburat peste pragul usii cu un zambet fugar si cu o anumita pace in suflet desi eram gata sa trec de la un lacrimat elegant intr-un crescendo culmind in lacrimi de crocodil sau tipete de elefant razbunator, femeie in fata unei prapastii. Ruga “Tatal nostru” imi salva libertatea...Fiul meu nu venea cu mine la biserica...era pedepsit...de tatal lui. Daca ar fi fost cu ani in urma as fi crezut ca o facea doar ca sa ma impunga de ciuda ca eu aveam in ce crede. Era parca ieri cand i-am spus: “Nu e chestia ca am in ce crede si tu nu ai. Eu aleg sa cred! de friica nebuniei poate...nu de friica lui Dumnezeu. Nu mi-a fost niciodata frica de EL. Mi-a fost tare drag tot timpul si inainte de a auzi prea multe despre EL. Imi imaginam ca e unicul ideal ce nu fa vi relativ intr-o lume atat de putreda si volatila, unde cativa barbati m-au mintit si amagit ca mai tarziu sa ma blameze ca eram prea apetisanta. Nu le intelegeam alfabetul si lipsa de de bun simt. I-am iubit oarba si far-de prejudicii si i-am iertat-doar si ei erau copiii lui Dumnezeu si nu doream sa fiu o ipocrita. Saracul meu copil, incercase el sa sune acasa de vreo trei, patru ori sa anunte ca ar vrea sa stea mai mult la prieteni dar pomul din care el cazuse era mult prea ocupat fumand ca un turc pe terasa desi era persan. Kian ajunsese acasa dupa 7 ore de plecare (mult mai mult decat planuit) cu o zi inainte. Degeaba numarul preferal a lui era 7 de data asta nu ii venea in salvarea lui de loc. Epuizarea din mine inundase insetarea pacifistei din mine. Nu mai puteam fi la mijloc. Nu ma mai puteam zbate cu un om ce nu credea in existenta spiritului si cu un baiat poate mult prea fraged sa imi adopte diplomatia si mestesugaria cuvintelor mele aplicate in mod potrivit la timpul potrivit. Am incercat sa dansez gratia in ei dar intunericul ne incilceau pasii. Doar internetul fusese prietenos cu mine in inceputul diminetii de azi. Patru prieteni imi lasase urari de Pasti. Trei persoane romane: un tip catolic, unul ortodox si o tipa imi trimitea flori...nu mai stiam in ce credea si ce ritualuri ii erau ei dragi. Un poet mistic din muntii ardealului imi dorea o primavara placuta. Imi doream si eu la fel. Un amic evreu ce devenise metafizic in ultima decada imi dorea fericire. Imi aducea aminte de Vinerile inserate in New York City cand vecinul meu din Forest Hills, Queens, Moshe ,venea la casa lor cu buchete de flori reale. Eu o ajutam pe sotia lui si prietena mea,Aviva, sa impodobim masa printre miresmele mancarilor evreiesti ce nu mai aveau rabdare sa ne delecteze apetitul. Lacrimi se strecurau printre pleoapele-mi inchise cand Moshe binecuvanta painea si vinul rosu. Ma intrebau de ce plang. Cu fiori pe spate le raspundeam: “ Ritualul e atat de frumos, as vrea sa dureze o vesnicie!“ Ei zambeau cu atata afectiune si asa dor imi e de ei acum. De dragul lor voi dansa zburand inspre Ierusalemul de Aur. Azi nu mai stiam cum sa ma adresez si cum sa mai raspund oamenilor. Trebuia sa fiu mult mai atenta cine si cum si ce celebrau. Pe aste taramuri provinciale lumea era mai putin iertatoare. Aceasta atmosfera inca nu imi intrase in singe dupa 13 ani de supravietuire. Au gresit liricele cantecului mintidu-ne“ If you make it in New York City you make it anywhere” Ar fi trebuit sa fie” If you make it in Lancaster, PA, you make it anywhere." Mi-era un dor cumplit de New York City. Traisem in el 17 ani. Devenisem femeie, devenisem psiholog, devenisem mama, devenisem dansatoare in “Marele Mar”. Hartuita, sedusa, inaltata in lumini si ametita in inunecime-dansul cu destinul in acea geografie isi lasase cea mai fascinanta imprinta in sufletul si trupul meu. Acelas numar de ani cat am trait in Romania dupa ce mama m-a introdus in asta lume. Mi-era un dor cumplit de orasul natal, Cluj-Napoca. Gandurile ma rascoleau din nou cu viteza luminii...Oare o sa stau 17 ani printre aceste rurale lanuri de porumb strain? Corpul incepuse sa mi se deformeze aici, muschii gatului erau opozitionali ca niste adolescenti fortati in camasi cu lacate - poate imi urlau si in vise iar in realitate ma indemnau la o evadare-of, dar cine-i asculta ? surda din mine...si oarba din mine dansau in nestire pe un ritm sincopat si schiopatat, un sunet plafonat - si oamenii imi spuneau ca o placa stricata: " Lasa-ti incredrea in Domul!"

Ani de zile nu i-am inteles pana cand i-am intrebat in care domn sugerau ei? Intre timp imi dadusem seama ce voiau ei sa imi spuna dar intre timp interpretarea mea devenise universala. Aceea imi cadea mai bine. Imi aducea liniste in sulfet...

Patruzeci si sase de ani il cautasem pe Dumnezeu in ambele continente, in biserici ortodoxe, catolice, in capele, in sinagogi, in temple budiste, in moschee musulmane, in riturale africane, in rituale din Kama Sutra, in dansuri indiene, egyptene, tiganesti, arabesti, flamenco, tangouri, salsa si putin swing. Am trecut de la tamaie la ape turcesti de lamaie, la ape de trandafiri persane, de la“sage” la “insense indiene” ierbuiri persane si iar la tamaie. Printre ele zburdam si cautam si prin poezie incepand de la Eminescu la Eliot, de la Octavian Goga la Rumi, de la Emily Dickinson la Alliana-Adriana Sanja Cristea. Am trecut prin toate jenrele de muzica si toate mirodeniile din colturile lumii. Am imbratisat pamanturi sacre din toata lumea si am sarutat si peretii de la Taj Mahal. Am dansat cu ingerii imaginari si m-am aplecat cu umilinta si curiozitate nestopabila in fata omenilor intelepti sarutandu-le mainile lor caluzitoare. Am incercat pianul, vocea, chitara, tobe egyptene, tamburinele tiganesti si castanetele spaniole, pictura, mangaierea, saruturi franceze, si soapte de iubire romanesti. Am cautat in ape de izvor, in oceane, in lacuri , in mari si fluvii de lacrimi. Cate dansuri am dansat cu destinul invocand spiritul lui Dumnezeu...cate cercuri divine pictam cu voalul meu transaprent pe nisipul plajilor de la Oceanul Atlantic, Costa del Sol si San Diego.

Azi imi ceream iertare acestor meleaguri (erau si ele create tot de EL) cand conduceam atat de lunecos pe strazile goale ale acestui oras blestemat odata de mine, ce m-a adus la cele mai pline momente de umilinta....M-a fortat in felul lui unic sa ma cunosc mai bine, sa imi onorez radacinile...romanesti, maghiare, grecesti, armenesti, catolice, ortodoxe, evreiesti...si cele apartind Evei...toate radacinile...ca pana la urma sa ma reinventez intr-o pasare a pacii dasand pe ritmul muzicii inimii mele.

Intr-un oras omogenic unde parul blond si ochi albastii erau norma - aveam noroc cu ochii mei ce isi schimbau culoarea de la verde la albastru si la gri. Si incepeam sa fiu placuta mai mult doar cand incepusem sa imi pictez suvite blonde in plete. In alte cercuri ma placeau doar cand defilam cu haine de moda elevata (high fashion designer clothing) si cu poseta Dior. In alte cercuri eram acceptata doar cand purtam machiaj. In alte cercuri nu eram acceptata cu deodorant si cu parfum( all naturelle). In unele cercuri dansam, in altele doar visam la dans. In alte cercuri nici nu le spuneam ca sunt o dansatoare. Era cert ca in toate cercurile eram considerata o persoana bizara doar pentru ca aveam curajul sa fiu lejer de sincera si foarte volubila, si pentru ca aveam imboldul sa imbratisez copacii si sa miros florile la orice ora din zi si noapte.

Azi nu il mai cautam pe Dumnezeu. Azi ii simteam prezenta peste tot...in copacii dezbracati, in mugurii ce apareau prin zapada jumate topita, in ochii oamenilor ce inca nu se dumereau de unde vin si unde plec. Multi aveau nevoie sa am o eticheta de a ma asocia cu un cerc sau altul, dar eu dansam in toate cercurile si printre toate cercurile. Refuzam sa imbratisez o eticheta...doar nu eram un borcan, nu eram o cutie. In schimb purtam doar un cerc pe lapel. Cercul pacii era cercul meu preferat.

Trecuse o ora de meditatie pe bancile invechite ale Societatii de Prieteni.(Society of Friends). Spiritul divin ii cutremurase pe multi dintre noi. Unii s-au inaltat si au transmis mesaje. Eu scriam aceste cuvinte cu o pofta nestapinitoare. Timpul social trecuse si el foarte interesant. Cativa scriitori publicati mi-au acordat atentia lor, cativa doctori sus pusi doar mi-au zambit, au aparut si ceva imbratisari pe aici pe acolo. Mancarea de peste tot curgea din vase artistice de lut si din cupru. Doar eu reflectam cu ceaiul meu verde japonez. Sorbeam acest smarald lichid ca si cand as fi sorbind speranta ultimului trifoi cu patru foi.

Iubirea mi se furisa printre creieri si ma intrebam din nou ce imi va aduce aceasta primavara? Oprisem sa ma rog pentru ceva specific. Dansul rugaciunii mele era diferit de acum incolo. Spuneam Celui de Sus: "Sunt copilul tau si iti ascult dorinta!" De atunci zilele trec mai agale, apa are gust mai bun, conflictele sunt mai putin artagoase si culorile sunt mai cantarete. Acum dansez cu dansul sufletului inspirat de Univers...


Adela-Adriana Moscu
Duminica, 27 Martie, 2005, Lancaster, U.S.A.

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.