Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

De-a v-aţi ascunselea cu viaţa

3 . Acomodarea

 4. Primul pas

 

 

Mihaela Stîngă - Muenchen

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Week-endul s-a scurs repede, ba a fost chiar vreme comparabila cu cea pe care o lasasem acasa, insorita si calda...
Simbata ne-am invirtit prin magazine, ne-am minunat, am cumparat strictul necesar, ceva de mincare si un telefon, trebuia sa sunam neaparat acasa...si mai mult ca sigur ca Irinei i-am luat o jucarie, cel putin una...
Din ziua aceea am inceput sa-i recompensez inconstient lipsa bunicii si a celorlalte persoane care ii erau apropiate, cu jucarii de plus, sau poate ca nu i le cumparam ei, ci mie...ori poate ca imi plateam cu ele vinovatia ce o simteam fata de copil, dar de ce ma simteam vinovata? Cine mai stie, am facut-o aproape inconstient ani in sir...vreo 5.
Nu ma-ntorceam niciodata de la magazin fara o jucarie de plus...beciul e plin si-acum cu tributul neputintei si ignorantei mele, zeci de saci cu jucarii de plus, citeva mii bune de euro, ce-am vrut sa compensez cu ele, ce simbolizeaza ele oare? Poate voi afla cindva.
Primul sfirsit de saptamina petrecut in Germania s-a scurs relativ repede, si odata cu el s-a risipit si starea de uimire si exuberanta cauzate de noutate.
Din acea zi de luni sotul meu si-a reluat alergaturile, zborurile, poposind acasa doar in week-end-uri tirziu, iar afara a inceput sa ploua necontenit, la fel si in sufletul meu, iar dorul de-acasa s-a instalat comod rozindu-mi sufletul in fiecare zi mai dureros.
S-au scurs astfel luni in sir. Aproape un an. Ploaia a incetat numai ca sa se transforme in ninsoare, plinsul meu a inghetat transformindu-se mutenie si disperare.
Ma simteam din ce in ce mai singura, psihicul si sanatatea mea se subrezeau de la o zi la alta si daca n-ar fi fost copila mea, mi-as fi lasat mintile libere sa plece cu sorcova, sau as fi plecat si eu impreuna cu ele chiar si pe jos inapoi acasa.

Pe vremea aceea, copila mea abea implinise 3 ani.
Am dus-o la gradinita cu speranta ca se va acomoda si va invata limba. Ii povestisem adesea cit de frumos e la gradinita, asa ca de-abea astepta, si in prima zi a mers foarte voioasa, in ciuda ploii si a vintului care ne biciuiau din fata pe lungul drum ce-l aveam de facut pe jos.
La prinz cind am luat-o de acolo era cu totul alta, n-o vazusem niciodata asa de palida, cu cearcane albastre sub ochii lipsiti de scinteile veseliei care o caracterizau de obicei, si obrajii brazdati de saramura lacrimilor uscate, uda pina dincolo de coate, moarta de sete si trista, inspaimintator de trista.
A doua zi de dimineata n-a mai vrut sa mearga, dar am dus-o cu forta, pentru ca toata lumea era de parere ca trebuie sa se obisnuiasca.
O lasam acolo plingind si tot astfel o gaseam dupa 4 ore, timp in care rataceam disperata pe strazi incercind sa gasesc o solutie de compromis.
La gradinita nu se ocupa nimeni de ea in mod special, trebuia sa-si gaseasca singura locul, nimeni n-o chemase acolo, asadar n-avea decit sa se descurce.
Si cum sa te descurci oare cind nu ai decit 3 ani, nu poti comunica si nimeni nu te baga in seama?
Se juca ore-n sir in apa, probabil ca apa era singura jucarie care nu apartinea nimanui.
Dupa 2 saptamini de incercari care n-au adus nici o imbunatatire, ba dimpotriva, caci copila mea incepuse sa arate la fel de lipsita de viata ca si mine si sa se imbolnaveasca.
Intr-o zi am auzit-o povestindu-i mamei mele la telefon: „ Stii mamaie, de cind merg aici la gradinita, nu mi-a spus nimeni nici macar o data pe nume“.
Durerea si singuratatea ei descrisa simplu in citeva vorbe m-a infiorat. In clipa aceea, mi-am luat inima-n dinti ignorind parerile tuturor si ascultindu-mi instinctul matern am decis sa nu o mai duc la gradinita germana, initiind acasa un program de gradinita particular.
De-a doua zi, de la 9 la 12:30, eu eram Doamna, si Ea impreuna cu jucariile ei erau copiii.

Am agatat pe perete un orar si de luni pina vineri ne jucam de-a gradinita alternind muzica cu desenul, sportul cu ora de germana, lucru manual cu scrierea.
Si uite-asa, in 7-8 luni, copila mea stia toate cintecele din manualele de muzica de clasele I-IV aduse de-acasa, casa era tapetata cu tablouri si figurine din carton, facute de minutele ei, invatase toate literele si cifrele si la 4 ani m-am trezit intr-o zi ca stie sa citeasca singura primele cuvinte, iar la 5 uimea pe toata lumea citind deja cursiv, si socotind, e drept, in romaneste.
Acesta a fost singurul lucru bun pe care am reusit sa-l fac in primul an venind aici. Eu insami eram harcea-parcea din toate punctele de vedere. Chipul pe care mi-l intorcea oglinda imi era de nerecunoscut si imi strica orice urma de chef, asa ca am decis sa ocolesc oglinzile.
Straina printre straini, am ales sa ma instrainez si de mine insami, proasta alegere, dar de atit am fost in stare la momentul acela si Dumnezeu mi-e martor ca am platit scump aceasta alegere.
Singura forma de comunicare ce-mi mai ramasese erau telefoanele si scrisorile scrise acasa si de acasa.
Pindeam postasul cu tenacitatea nebunului, verificam infrigurata cutia de scrisori in fiece zi...uneori aveam ce deschide nerabdatoare ferfenitind plicurile scrise de miini dragi cu miinile tremurinde, cu nerabdarea drogatului care-si poate in sfirsit injecta doza de fericire pentru urmatoarele citeva minute... alteori ma intorceam in casa cu mina goala si cu un gol imens in suflet simtindu-ma ingrozitor de parasita....vegetind mai departe in asteptarea unei vesti de acasa.


4. Primul pas

Asa s-au scurs zi dupa zi aproape 9 luni de ploaie si deruta, timp in care n-am reusit sa ma acomodez nici un pic cu noua mea realitate.
Asteptam cu nerabdare sa se sfirseasca ziua, pentru ca in linistea si intunericul noptii sa pot calatori cu mintea si cu sufletul inapoi acolo unde traisem pina nu demult. Prezentul meu imi mirosea a moarte, zilele mele se tirau alene si parca fara nici un sens, nimic nu mi se mai parea frumos sau vesel, imi lipsea ingrozitor de tare Soarele, imi pierdusem abilitatea de a ma bucura sau de a ride, nu aveam nici un tel, nici un plan, nu-mi doream sa vina o noua zi decit pentru a o putea taia din calendar la apusul soarelui, asteptind sa se intimple ceva, ceva ce nu puteam defini, asteptind doar sa se scurga timpul ce se tira din ce in ce mai alene, ca un facator de rele cu galene agatate de aripi.

Aveam nevoie de o schimbare, ca de aer aveam nevoie de ceva nou, si neputind schimba nimic inauntrul meu, am hotarit sa schimb decorul. Era mai simplu.
Asa am decis sa ne mutam undeva unde sa avem macar un petec de gradina, sa pot simti din nou pamintul sub picioare.

Cautarea a durat o vreme, caci proprietarii deindata ce auzeau ca suntem romani incepeau sa se codeasca, sa-si amine decizia, si in final sa ne raspunda negativ.

Pina intr-o zi ploioasa de primavara, cind cei care aveau de inchiriat jumatate din casa unde locuiau, au uitat sa ne intrebe de unde venim si ne-au acceptat bucurosi ca aveam o fetita de o virsta cu a lor, ca paream oameni de treaba si nu in ultimul rind pentru ca le facusem impresie buna din prima, coborind din BMW-ul negru si lucios, ultimul racnet al pietei la ora aceea. Toate astea le-am aflat insa mult mai tirziu.

La a doua intrevedere, care avea ca scop semnarea contractului, am avut parte de un oarecare soc, dealtfel mai mult ei decit noi, caci dupa ce am „batut palma“ cum se zice, la un pahar de sampanie ni s-a pus oarecum retorica-ntrebare:
„ Sunteti italieni, nu? De unde veniti din Italia?“
(????).
Aflind adevarata noastra obirsie s-a instalat un penibil moment poetic si am putut asista la un schimb stupefiat de priviri intre gazdele care si-au ingitit cu greu nodul din git pentru a mai putea lega doua vorbe inainte de a ne desparti.

Ghinionul lor si norocul nostru, caci vor fi avut cosmaruri si destule temeri bietii proprietari pina au apucat sa ne cunoasca mai bine, si sa isi dea seama ca romanii nu sunt totuna cu tiganii care tocmai pradasera in zona automatele de bani si magazinele, ca nu toti copiii lor sunt aurolaci care dorm prin gari si canale, acestea fiind la vremea aceea singurele imagini ce le aveau ei despre Romania de la televizor si din experienta locului.
Din acea zi am inceput sa am o multime de treburi legate de mutare.
Toata casa trebuia mobilata incepind cu corpurile de iluminat si pina la prosoapele de bucatarie, asa ca existenta mea a capatat un rost, am avut motiv sa tes palnuri, sa fac liste peste liste, sa urmaresc ofertele din ziare, sa impachetez, sa cumpar, sa fac drumuri de la o locuinta la alta...in sfirsit, dupa atita vreme aveam si eu ceva de facut.
Asa ca in prima zi a verii ne-am mutat in casa noua, in lucrurile noastre noi, cumparate cu banii de pe apartamentul din Romania, peste care a mai trebuit desigur sa punem citeva credite.
Aveam mereu o multime de lucruri de facut, copila mea se imprietenise repede cu fetita vecinilor care era cu doar 7 zile mai mare decit ea, viata parea ca intra pe un fagas al normalitatii.
Gradina era superba, plina de flori si iarba unde copilele alergau fericite in picioarele goale intreaga zi, iar eu in pauze imi puteam scrie in tihna scrisorile acasa, tolanita in iarba, tragindu-mi seva si sperantele din pamintul reavan, bucurindu-ma de caldura soarelui, de mirosul florilor, de chiotele de bucurie ale copiilor si de culorile fluturilor care dansau in juru-mi.
Ma intilneam in fiecare zi cu vecinii, faceam adesea plimbari lungi impreuna cu copilele si ciinele lor, povestindu-ne in engleza unii altora despre tara in care ne nascusem fiecare. Ei imi povesteau despre Germania, eu le povesteam despre Romania, iar copilele se intelegeau din ce in ce mai bine in germana...
In vara aceea ne-a vizitat pentru prima oara mama mea, viata incepea sa devina suportabila, si sufletul sa se intremeze, iar eu reuseam din nou sa ma bucur, ba chiar sa rid din cind in cind si sa nu mai ocolesc oglinzile.
A fost primul pas inainte pe acest tarim inca necunoscut. Primul pas, dupa primul an.

 

Mihaela Stîngă

Muenchen
 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.