Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

Fata din Vis

Impresii si pareri personale in FORUM

                                                                                                    - Livia Ciupav - Arad


A fost odată ca niciodată. Demult, când luna şi soarele împărţeau aceeaşi zi şi seminţia zmeilor încă nu pierise, când mai existau păduri nepătrunse şi ţări nedescoperite, când florile cântau pe limba oamenilor mai dumnezeiesc decât păsările, şi fluturii îi lăsau pe flăcăi să-i călărească mai straşnic decât armăsarii, în vremurile acelea uitate şi îndepărtate, trăia un prinţ cum altul nu se mai văzuse, frumos, harnic, puternic şi deştept, de lăcrimau ochii fetelor de dragul lui.
- Feciorul meu, îi spuse împăratul într-o zi, ai crescut voinic ca ursul şi frumos ca floarea câmpului, deci socot că ţi-a venit vremea să te însori.
Dar unde să găseşti mireasă pe potriva lui Făt-Frumos?
- Împăratul Galben, îşi aduse aminte împărăteasa, prietenul nostru de la miazăzi, are trei fete, una mai fermecătoare decât alta: prima are părul de grâu, a doua ochii de soare şi cea mică inima de aur.
Plecă Făt-Frumos să le vadă, dar nu-i plăcu nici una, şi împăratul Galben se îngălbeni de necaz.
- Împăratul Negru, vecinul de la miazănoapte, are şi el o fată, rosti împărăteasa, e mai frumoasă decât o zână, are părul negru ca noaptea fără stele şi ochii ei lucesc ca doi tăciuni aprinşi.
Dar prinţul n-o îndrăgi nici pe fata împăratului Negru, şi acesta se înnegri de supărare.
Se mâhniră părinţii lui Făt-Frumos la gândul că fiul lor nu-şi afla perechea.
- Mamă şi tată, le vorbi el într-o dimineaţă, nu-mi place să vă ştiu supăraţi. M-am hotărât să colind lumea în lung şi în lat, doar voi întâlni o fată care să-mi fie dragă. Mi-am pregătit calul şi armele şi sunt gata să pornesc la drum.
- Orice fată vei aduce, fie ea săracă sau de neam, noi cu braţele deschise o vom primi, îl încredinţară părinţii.
- De un singur lucru să te fereşti, îl mai povăţui împăratul, să nu bei apă din Pârâul Viselor, că toţi flăcăii ce-au gustat-o, acasă nu s-au mai întors. Şi ne vom ofili, eu şi împărăteasa, de dorul tău.
Promise flăcăul să facă întocmai, îşi luă rămas bun şi plecă spre locul unde-l îndemna ursita. Străbătu mări şi ţări, dădu peste fete de împăraţi, de boieri, de ţărani, care de care mai zână şi mai mândră, dar nici una nu aprinse licuricii dragostei în sufletul lui.
Amărât şi dezamăgit, se gândea să se întoarcă, dar calul îi obosise şi cerea popas. Se opri pe malul unei ape, într-o poieniţă umbroasă, care te îmbia parcă la somn. ,,Pârâul Viselor” scria mare pe un trunchi de copac. Îşi aduse aminte de sfatul părintesc, dar cu setea nu-i de glumit. Calul bău primul şi nu păţi nimic. ,,Mie ce poate să mi se întâmple? “ îşi spuse tânărul, sorbind o înghiţitură. Apa era dulce şi rece, tot ai fi băut şi nu te-ai mai fi oprit. Îi trecu şi foamea, se întinse pe un pat de muşchi şi se culcă. Şi în visul lui coborî o fată, mlădioasă ca doina, cu faţa luminoasă ca ziua, ochii adânci ca marea şi părul mătăsos ca degetele ierbii primăvara.
- Cine eşti? o întrebă el fermecat.
- Sunt Fata din Vis, răspunse ea şi îl luă de mână.
Se plimbară de câteva ori până la cer şi înapoi.
- Eşti atât de frumoasă, îi spuse voinicul, culegând o stea şi dăruindu-i-o. Ai vrea să fii soţia mea?
Dar fata începu să ofteze şi muguri de lacrimi îi răsăriră în colţul ochilor.
- Mă tem că nu se poate, suspină ea.
- Aş face orice pentru tine, m-aş lupta cu munţii care se bat cap în cap, cu făpturile omeneşti sau drăceşti, cuvântătoare sau necuvântătoare. Nimeni şi nimic nu ne poate despărţi.
- Adevărat? se-nsenină fata. Apoi se posomorî iar.
- Sunt fata Vrăjitoarei de Foc, îşi începu ea povestea, stăpână peste toate vrăjitoarele din lume. De la naştere m-a promis Zmeului cel de Temut, dar când a venit vremea să mă ia, am plâns şi m-am împotrivit. Drept pedeapsă m-a închis în Turnul Ţării din Vis. Sunt blestemată să trăiesc doar în visele celor ce beau apă din acest pârâu.
- Te voi salva, îi promise Făt-Frumos. Cum te găsesc?
- Caută Pădurea Vrăjită. Dar ai mare grijă, pericolul e la tot pasul, mai apucă ea să spună şi visul se dizolvă repede, ca o picătură de cerneală căzută în apă.
Prinţul se trezi cu inima grea de dor şi ochii secaţi de dragoste. Nici nu-i mai trecea prin minte să se întoarcă acasă. Ştia că Fata din Vis e aleasa lui. În sfârşit o găsise.
Colindă munţi şi văi, sate şi păduri, întrebă în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu-i dezvăluia calea spre Pădurea Vrăjită. Păsămite tuturor le era milă de tinereţile lui, nu voiau să îndrepte un flăcău aşa chipeş spre o moarte sigură. Când era cu inima mai plină de tristeţe, întâlni o biată bătrânică, slabă, adusă de spate, zbârcită şi chinuită, vai de zilele ei, cărând apă de la izvor. De-abia se mişca şi se văita de-ţi era mai mare mila de ea. Cu toate că era necăjit, flăcăul îi sări îndată în ajutor, luându-i greutatea de pe umeri. Măicuţa zâmbi pe sub nas. Păsămite era Sfânta Vineri şi-l pusese numai la încercare. Deodată se îndreptă de spate şi rosti:
- Făt-Frumos, grea cale ţi-ai ales. Ştiu ce cauţi şi unde te trage sufletul, dar din Pădurea Vrăjită nimeni nu s-a mai întors. Fiindcă te văd aşa hotărât, o să-ţi arăt pe unde trebuie s-o iei, dar înainte de toate să-ţi mai dau un sfat: dacă te întâlneşti cu vrăjitoarea, să ştii că toată forţa ei stă în păr, doar dacă i-l tai, o poţi învinge.
Îi mulţumi voinicul pentru ajutor şi dădu pinteni armăsarului. Spre dimineaţă zări pădurea. Era deasă, nici o rază de lumină nu răzbătea prin coroanele copacilor. Descălecă şi aprinse o făclie, doar-doar o desluşi vreun drum.
- Cine îndrăzneşte să-mi tulbure întunericul, tună o voce răguşită, ca de moară scoasă din somn.
- Sunt Făt-Frumos, răspunse fără frică flăcăul. Tu cine eşti?
- Eu sunt Copacul Scorburos şi pentru îndrăzneala de a mă trezi, o să te spânzur de cele mai înalte crengi.
Atunci observă prinţul că ramurile copacilor erau încărcate de oameni. Numărul flăcăilor ucişi aproape că-l depăşea pe cel al frunzelor.
Şi deodată se repeziră asupra lui mii de crengi din toate părţile, încercând să-l prindă şi să-l sugrume. Dar Făt-Frumos nu-şi pierdu cumpătul şi când roti o dată sabia pe deasupra capului, braţele copacilor căzură secerate la pământ, într-o baltă de sânge mocirlos şi verde.
Pădurea vui de supărare şi trimise armata de bufniţe să-i scoată ochii şi să-i ciugulească obrajii, dar Făt-Frumos îşi încordă arcul, şi păsările căzură în iarbă cu picioarele în sus. Pădurea se cutremură şi scoase râmele uriaşe şi omizile lipicioase din străfunduri, la atac, dar flăcăul ridică buzduganul, ucigându-le şi pe acestea cât ai clipi.
- M-ai învins, recunoscu Copacul Scorburos. Ce vrei de la mine?
- O caut pe Fata din Vis.
- Ha, ha, ha, pe Fata din Vis n-o poţi găsi decât în vis.
- Vreau s-o salvez, s-o duc în lumea mea.
- Urmează cărarea aceasta, îl sfătui copacul, eliberându-i o potecă. La capătul ei vei da de Vrăjitoarea de Foc. Numai ea îţi poate da fata.
Merse Făt-Frumos cum îl purtă drumul, până ajunse în faţa unui castel înfricoşător, cu turnuri ascuţite ce se terminau în capete de om. Acesta era, pesemne, locuinţa vrăjitoarei. Curajos, păşi înăuntru şi vrăjitoarele ce trebăluiau pe acolo rămaseră mute de uimire, văzând un pui de om trecându-le pragul cu atâta îndrăzneală.
- Bună ziua, măicuţelor, le salută el. O caut pe Vrăjitoarea de Foc. Nu ştiţi unde e?
- Cine mă caută? şuieră un glas de viperă şi o urâciune de zgripţuroaică având dinţii galbeni, părul verde şi ochii de culoarea oului de raţă clocit, coborî de pe o mătură în faţa lui.
- Sunt Făt-Frumos şi am venit să-ţi cer fata.
- Cum? Tu, un muritor de rând, vrei să-mi fii ginere? Dacă pe Zmeul cel de Temut nu-l vrea, cu nimeni altul nu se va mărita.
Şi începu baba să scuipe vulcani pe gură, iar pe nări un vânt atât de uscat şi de fierbinte, încât arse totul în jurul ei. Nu degeaba i se spunea Vrăjitoarea de Foc. Dar voinicul nu se sperie, îşi înălţă mâna pe deasupra copacilor, prinse un nor şi-l trase la el.
- Nor-alb, norişor, de-ai porni o ploaie, tare mi-ai fi de ajutor, îl rugă.
Norul îl ascultă, se umflă ca un burete, apoi se stoarse drept în capul vrăjitoarei, udând-o până la piele. Se supără foarte tare vrăjitoarea, dar aşa plouată nu mai avea nici o putere.
- O să te baţi cu Zmeul cel de Temut, spuse ea după ce se uscă. Care învinge ia fata.
Veni Zmeul cel de Temut la luptă, cu o falcă în cer şi una în pământ. Era aşa de lat, că despica pădurea pe unde trecea, şi atât de înalt, încât spărgea cerul cu degetele de la o mână. Avea 7 capete şi toate clănţăneau şi se mişcau, de ziceai că vine sfârşitul lumii.
- Te voi strivi ca pe o gânganie, îl ameninţă el pe Făt-Frumos.
- Să te văd de ce eşti în stare, îl aţâţă voinicul.
Se supără zmeul auzind asemenea vorbe şi deodată îl luă pe flăcău de mijloc cu cele 49 de braţe, îl aruncă până la soare şi când se întoarse, intră în pământ până la genunchi. Dar prinţul îşi adună şi el puterile şi-l aruncă pe zmeu până la stele şi când se întoarse, intră în pământ până la gât. Şi nu-l lăsă să se dezmeticească, că-i şi tăie 3 capete. Ieşi balaurul, ca un cutremur din ţărână, apoi se luară la trântă şi se luptară, zi de vară până-n seară. Dacă văzu zmeul că nu-l poate birui cinstit, începu a arunca pe ochi foc şi gheaţă, de nu mai ştia flăcăul în ce anotimp se află. Un sloi îl izbi drept în frunte şi căzu, dar îşi reveni repede, adună un pumn de pământ de jos, îl aruncă în ochii zmeului, orbindu-l şi-i tăie şi celelalte capete.
Se înfurie cumplit Vrăjitoarea de Foc când află că Făt-Frumos l-a ucis pe zmeu şi chemă toate vrăjitoarele la ea să se sfătuiască şi să vrăjească.
- Velemar, Bakasal, Galerax, bolborosiră ele, încălecând pe mături şi învârtindu-se de trei ori.
Apoi se prinseră de mâini şi îndreptându-se cu faţa spre apus, năpustiră asupra flăcăului vrăjile cele mai afurisite şi mai drăceşti pe care le ştiau. Glasul Vrăjitoarei de Foc se înalţa deasupra tuturor:
- Zările să se deschidă,
Vrăjile să te cuprindă
99 de glasuri să te-amăgească,
99 de cozi să te plesnească,
Blestemul să te lovească,
Tinereţea să ţi-o ferece,
În piele de şoarece.
Aşa descântă împărăteasa vrăjitoarelor şi vraja se prinse îndată, în locul flăcăului ivindu-se un şoricel alb cu mustăţi negre, urechi mari şi coadă cârlionţată, să te prăpădeşti de râs şi alta nu. Se înţeleseră să-l dea pisicilor.
- Miau, făcură acestea lingându-se pe bot, dar şoricelul sprinten fugi şi se ascunse.
Degeaba răscoliră palatul şi îl căutară, nu era de găsit. La urma urmei ce putea face un şoricel împotriva tagmei vrăjitoreşti şi pisiceşti? îşi ziseră ele şi de bucurie se puseră pe petrecut . Dar ce mai ospăţ, cu măncăruri, de puteai sătura un popor, şi băuturi, de puteai umple un ocean. Mâncară şi băură trei zile şi trei nopţi, până căzură sub masă de îmbuibate ce erau, se puseră apoi pe sforăit, de se clătinau pereţii palatului sub respiraţia lor. Pisicile, torceau şi ele, turtă de bete după un asemenea banchet.
Şoricelul, care le urmărea atent, profită de ocazie şi se apropie tiptil de împărăteasa vrăjitoarelor. ,, Toată puterea ei stă în păr”, îi dezvăluise Sfânta Vineri. Se gândi să caute un foarfece, dar dinţişorii lui de şoricel alb erau mai tăioşi şi mai ascuţiţi decât orice foarfece din lumea aceasta. Era un bun prilej să-i încerce. Şi cât ai zice ,,poveste”, o cheli pe Vrăjitoarea de Foc. Apoi adună firele de păr cu lăbuţele şi le aruncă în cuptor. Îndată se iscă un vuiet şi o furtună, cum nu s-a mai pomenit. Palatul întreg începu să se învârtă şi un vârtej uriaş îl absorbi în pământ. Pădurea blestemată şi vrăjitoarele dispărură ca prin farmec, iar Făt-Frumos îşi recăpătă vechea înfăţişare. Cînd se potoli prăpădul, o zări pe Fata din Vis coborând din ţara ei, agăţată de coada unei stele, drept în braţele lui.
- Cum să-ţi mulţumesc? şopti ea înroşindu-se.
- Vino în palatul meu, o rugă flăcăul şi o strânse la piept, fericit cum nu mai fusese vreodată.
Le-a făcut prinţul o mare bucurie părinţilor când s-a întors acasă cu aşa o mireasă frumoasă. Au chemat la nuntă tot pământul. Zâne, spiriduşi, rupţi în coate şi împăraţi, toţi au stat la aceeaşi masă, au mâncat, au jucat şi s-au veselit. Se povesteşte că mai chefuiesc şi astăzi, dacă n-or fi murit. Am trecut şi eu pe acolo de-am închinat un pahar de vin, apoi am încălecat pe-un dovleac şi am plecat, că poveste-am terminat.




Livia Ciupav
 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.