Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

Andrei Postolache

Proze scurte

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Visul

Am tras uşa de la taxi - ceva, o maşina, dacie, ceva străin, oricum nu prea nou, nu mai ştiu. Şoferul era un tip neras de vreo 35 de ani, slab şi nervos, ca un adevărat taximetrist, aplecat pe volan şi cu o scobitoare în dinţi privind înainte cu o febră de cruciat, fruntea transpirată, rece, ca după o noapte lungă şi o izbăvire blondă în cearceafuri străvezii, trezit, cofeinizat, binecuvântat şi blestemat, trimis la luptă, cu sufletul un strigăt. Maşina porneşte dupa ce trântesc eu uşa şi prea rapid ajunge la o vitează care-l face pe taximetrist să-şi arate dinţii şi pe mine să încerc să mă adaptez căutând să mă bucur de sentimentul de săgeată. Iesim rapid de pe strazi si, mimand la 2-3 metri în aer conturul unui deal verde, plin de tufisuri, arbuşti, râpe, în câteva secunde ajungem la o vale mai mare urmată de malul ei bătut într-o lumină gălbuie închisă, deşi nu ştiu daca e zi sau noapte afară. Deschid gura inundat de o emoţie puternică, mă uit pe iarba reflectorizată şi zic patetic :
- Am avut o familie aici, era oraş cândva.
- Era.
El trage de volan şi eu revin în timpul lui alert însă ne prăbuşim cumva, ne oprim mai bine zis la începutul unui drum de ciment transversal la mijlocul unui deal împădurit cu salcâmi nici mari nici mici, şi îngrădit de un parvan de beton înalt de peste 2 metri, la stânga, în partea de jos. El incepe să-şi loveasca o roată cu picioarele însa e mort, dă pe alaturi, nici nu ştie exact cum dar îşi manifestă furia după cum îl prinde bine. Lipsa lui de gravitaţie narativă îmi dă drumul la ochi în pădure însă nu pentru mult căci un ţipăt răbegit mă întoarce spre el, el cu faţa portocalie luminescentă, ca şi cum ar fi transparent şi ar avea o blândă sursă de lumină în fălci, cu perii cărunţi şi clar evidenţiaţi, ridicaţi toţi la 90 de grade, atent să se fi speriat.Îmi aduc amine cine-i acum, e dintr-un joc, de asta mi se parea simpatic. Ma uit la vale şi vad o dubă alba jos între copaci, lânga un pârâu.
- Hai la ea, să o luam.
El refuză pe motiv că nu vrea să-şi piardă dacia.
- Hai, că nu ne ia nimeni dacia.
Îl iau cu mine şi ne ducem la vale în salturi, opriţi în drum de moarte. Apare de după dubă, o perdea cu floricele cu tot întinsă pe o statuie invizibila care pluteşte fără franjuri. Deşi mică şi jos, face impresia de mare şi sus, exercitând o presiune directă asupra genunchilor. Ca într-un film american, el zice energic-fără speranţă-disperat-uman :
- Haide, haidem în sus, în dacie. Hai !
Ma opresc însa şi mă gândesc că şansa mea la nemurire mă pofteşte să o iau, nu pot rata aşa ceva. Fug puţin în sus, într-o parte, caut un baţ mai mare, moartea dă să-mi taie calea însa ajung la ghioagă înainte să ajungă ea la mine. Ştiu parcă, deşi nu ştiu de unde, că nu trebuie să mă atingă, vreau duba şi vreau să o omor, să nu mai am probleme cu ea vreodată. O împung cu băţul o perioadă încercând să cobor spre pârâu, cu ape cenuşii şi cozi de pisici mângâind pe cine ar sta jos lângă el, scăpând puf de somn, o împung, vreau să agăţ perdeaua şi să o dau jos însă mă gândesc că poate nu ar muri şi apoi ar fi şi invizibilă aşa că o lovesc prin perdea, încerc să o dau la vale, să o împing departe de dubă, însă dihania pluteşte şi mă flanchează şi duba devine prea departe. Fug sus şi ma sui pe parapet, ca să am o poziţie bună şi o perioada nu o văd. Apare plutind, spre maşină care nu porneşte în ciuda cheii taximetristului, personaj chior care nu face nimic decât când mă uit eu la el. Fug în paralel cu ea, o împung şi ajung la maşină mai repede decât afurisita de perdea, care nu pare să poată accelera prea mult.
- Hai, hai, în sus, la deal.
Maşina porneşte şi începem să urcăm un deal, evitând salcâmii tineri şi rari, înfruptându-ne dintr-o pantă care într-o secundă devine verticală. Doi padurari ne arată cu degetul, împungând aerul repetat, la dreapta, unde vedem un drum drept şi pornim pe el, pentru a dispărea într-un lesin.
Mă trezesc, nu ştiu cât mai târziu, fiind exponat arheologic tocmai dezgropat de o echipă de arheologi de pe vremea comuniştilor, căci îşi spun cu tovarăîe şi seful lor e un fel de secretar de ceva cu pălărie din aia veche, şi toti îl iau cu tovarăşe, ce facem. Stau, trist şi ţeapăn, ca o statuie de ceramică, în timp ce un tânăr creţ mă demarchează cu o mistrie şi ma curaţă de solul roşiatic. Bucurie mare când mă scot afară, îmi strâng mâna, îmi spun că sunt cea mai importantă descoperire a lor, scena devine hollywood-iană, sunt aşeazat pe un scăunel, mi se pune un prosop pe umăr, mâini apar în faţa mea cu ceaiuri, cafele, sandwitch-uri, şi una cu un celular. Îl iau şi il pun la ureche. Câteva secunde nu se aude nimic.
-Hahaha, ahahha, hhhhhs,hahahshss
Un şuier mă îngheaţă şi mă trimite în leşinul trezirii, cu gândul că nu am scăpat de ea şi lupta continuă şi ce noroc am avut că nu m-a prins cât eram exponat de muzeu înca negăsit.

                                                                                    Deliciu

În principiu nu am spus niciodată că ploaia nu este adusă din gândurile ochilor săi albaştri perfect întinsi, cristal între mânerele universului în care m-am pierdut. Experienţa unui mesia dimineţa, când te simţi imortalizat în acuitatea nesomnului şi-n răcoarea palidă ce-ţi bate în visare creştetul momentul cel mai bun pentru a deschide geamul maşinii şi-a lasa mâinele în jos, copil când ai putea plânge numai de prezenţa ta în aer, gol te încolaceşti în gând în acelaşsi colţ al nopţii tale în care te culci şi ceea ce te face să crezi în circularitate e ploaia care tot din ochii lui îşi inspira culoarea. şi în fiecare vis paşesti pe transparenţa amintirilor spre centrul universului, sperând ca vei fi destul de frumos pentru acest tărâm al inexistenţei unde lacrimile nu ar putea să te spele decât pe tine.
Cu toţii putem avea mesia nostru. Eu în lift mă uit în oglidă.
Ce văd prins între felia de argint, placa de sticlă neagră lumina becului şi atenţia mea este un zâmbet sărutat de 23 de ani care-mi înfinge-n ochi necunoscutul adânc a ceea ce nu ştiu, schimbare de buze ce pare a fi începutul unei jene sfioase sau a unei crime, începutul unei alte zi în care nu sunt cu mine şi nu sunt cu tine.
Am lucrat toată ziua cu partea stângă a mesei plină de pachete aurii de biscuţi şi de coji de banane. Mai multe momente, priviri, guri de cafele se fac o oră opt ore se fac o zi cu căstile pe urechi într-o sesiune de ascultat muzica şi de tastat mut în suvoaie rapide şi rare, fluxuri ale plictiselii şi ale timpului. Cand se termina imi sug degetele murdar de ultima coajă de banană, iau liftul înapoi şi sterg cu umbra mea zidul crescut la lumina neoanelor. Ies în apusul cărămiziu al zilei de august târziu care pune lumea într-un vis de culoarea sticlei vechi de casă de ţara, însorita şi amestecata cu tenta parfumului strugurilor rozalii rubinii, stare de spirit a serii care se schimbă rapid într-o plutire albastruie ce păstreaza pe la margini chipul părintelui ei şi-şi moşteneste tot de la el alura de poiană magică. Repede, vine a treia faza a curcubeului serii, o culoare cenuşiu metalică platinată, un praf de oţel albastru lipit de căldură într-un orizont din ce în ce mai apropiat.
E acum un bol de sticlă fumuriu închis. O lampă pe care flacăra zilei a afumat-o şi a lasat-o-n întuneric după ce şi-a băut tot aerul. Încep să aştept autobuzul şi odată cu răcoarea nopţii iminente dispare şi sentimentul de închidere şi nevăzutul din toate părţile începe să respire a nemărginire schimbându-mi capcana din cuşcă în irelevanţa.
Autobuzul e gol. Urăsc şoferii de taxi vorbăreţi şi asta e bine tare la autobuz că nu am problema asta niciodată şi dacă e şi gol...
Pun piciorul pe asfalt la mijlocul drumul spre casă. Câteodată mă opresc mai târziu, staţii bune după unde ar trebui să cobor, atins de rebeliune exact atunci tentat sa nu cobor acolo, ci pe o stradă pe care n-o cunosc. Întodeauan mă simt liber şi seducator noaptea, pe străzile mari şi elegante ale orasului, târziu de tot, în compania nimănui sau a beţivului ajutat de luminile care arată însă nu lumineaza. Sunt fermecat de barurile elegante însa mai niciodată nu mă pot convinge să intru în locurile unde am fost de atâtea ori altădată şi nu mi-am dat seama înca cum se intânlesc dorinţa de a intra cu hotărârea ca de o voi face nu-mi va crea placere.
în principiu dau vina pe amintiri, pe timpurile cand intram des şi care nu seamănă deloc cu timpurile de-acum.
Mă impresionau în carti afirmatiile de genul şi de atunci nu mai făcu niciodată treaba aia, însa imi dau seama că poţi să nu o mai faci fără să stii şi descoperi simptomul într-un excercitiu de autoanaliza ani după. Îmi caut somnul în luminile rapide de maşină coborând dealul în faţa mea, asta pe la 10 seara mai târziu e singuratate mare. Vreau să dorm şi vreau sa fac ceva, azi ceva, aş merge pe ceva îngust sau aş sări de sus într-un lac ascuns de întuneric numai că nu am cui să-i râd inainte de a face pasul şi nu am înca pielea atât de maronie încât să o fac pur pentru mine. Aş putea întoarce capul în stanga jos şi cu gestul unei păsări legendare care se întoarce în statuie să înlemnesc în mine ceea ce mă ţine în starea de albastru continuu, de praf neaşezat pe pardoseala lucioasă de paşi înca destul de usor pentru a pluti pe razele soarelui imun la neant şi gravitaţie traversat de fluturi şi de muste vehicule ale dezmebrării care mă topesc încet incet din scamă mă fac fum din fum cenuşă şi din cenuşă strat , peliculă, înca un inel în varsta cuiva. Nu stiu de ce ochelarii mei deşi fashion item ochelari de soare noaptea mă fac acum să mă simt ca un intelectual de patruzeci de ani cu ramele pe nas şi îmbrăcat în bluză de mohair cu mânecele largi aşezate pe reazămele unui fotoliu pus în mijlocul copoului privind atent la poarta potenţial profet cândva trecut însa în coloana profetilor ce nu au profetat decât pe altii, premergător al vietii însa nu om viu, vultur imaginar luptându-se pentru un cadavru real. Înca un pas nu poate decât să ajute şi mă sui pe marginea fântânii şi merg pe ea incercând să storc gânduri din apa să-mi înmoi praful să scot o statuie a fertilitatii paleolitica să mă nasc şi eu din acest simbol, deşi sunt mai viu ca toţi sunt şi mai mort ca fiecare mai speriat decât orice curajul poate fi trăirea terifiantă a tuturor fricilor exacerbate de o remuşcare retroactivă cu gheare de cocoş sălbatic fără a arăta pe faţă strălucirea roşie a sângelui ce-mi spală inima în fiecare secundă a continuitaţii. Aş putea eu fi cel pe care mă aşteptam? Niciodată nu-mi aduc aminte lucruri mai vechi de cateva zile, mă refer la trăiri refac totul întodeauna mă compun de fiecare dată şi niciodată nu am cerut compasiune şi lucurile pe care le iubesc cel mai mult sunt eu, noaptea şi multe altele.
 

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.