index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

Andrei Postolache

Simion

Proza scurta

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

“Îmi vine greu să mă hrănesc numai cu ficat de paianjen, care este mâncarea noastră aici pe insulă, draga mea prinţesă pentru tine vărs râuri de cuvinte în sute de scrisori pe care nu îndrăznesc să le trimit, în acest conflux, înconjurat de bucătari şi prăjituri, mi se neagă sabia, cerul şi tu. O, draga mea, încetează, nu pot trăi cu tine aşa.”



Profesorul Simion a scris o scrisoare prietenei lui imaginare, care a fost găsită de de şeful clasei. Într-o misşcare îndrăzneaţă, el i-a înapoiat personal foaia profesorului sau, cu intenţia de a câştiga într-o secundă prin această pupătură de maestru admiraţia care în mod normal ar fi obţinută cu greu în 6 luni. Ţinându-se sincer şi deschis, a bătut la uşa biroului.
- Bună ziua, domnule professor.
- Intră, Dacian.
- Doar cinci minute, domnule profesor.
- Ce e?
- Domnule profesor, nu ştiu cum să zic asta, am găsit ceva.
- Ce?
Dacian zâmbeşte complice, în timp ce Simion râde ca să scoată mai repede informaţia, ce a început aşa ciudat, de la eful clasei sale.
- Domnule profesor, am găsit ceva ieri ce cred că vă aparţine.
- Da? Ce?
- Domnule profesor, să ştiţi că din partea mea nu aveţi de ce să vă temeţi nicidoată la impoliteţuri, sau indiscreţii.
Din nou, un zâmbet de “ştim noi”.
- Ce e, Dacian?


În ciuda faptului că scrisoarea părea nouă, hârtia alba şi dreaptă, şi căzuse dintr-o mapa a profesorului cu 3 zile în urmă, mesajul avea de fapt 11 ani vechime. Era dintr-un timp când profesorul Simion era mai tânăr şi trăia într-o auto indulgenţă cu excentritatea sa, sau ceea ce considera el că-l face nebun. Vechea lui prietenă, VV, imaginara prinţesă, i-a fost readusă la viaţă brutal, prin mâna plină de cretă a unui student al sau. Se obişnuise să traiască cu acest student, cu alţi studenţi, şi cu mâinile pline de cretă. Întradevăr, părea să trăiasca aşa fără probleme majore.
Dar acum, nu numai ca trecea prin şocul de a se descoperi pe un sine de mult pierdut, un sine ciudat şi extravagant, copilăros, trebuia să treacă şi prin umilinţa de a avea această versiune mai veche a sa adusă la suprafaţă de întâmplarea care a cazut peste unul dintre cei mai de cretă studenţi ai sai. Era al doilea în a se redescoperi.
Dacian a luat un 5 a doua zi şi, confuz, s-a întrebat de ce. Nu renunţase încă la ideea că pupătura lui sigur a fost sigur bună.


II


Mici momente de evervescenţă ocupă un timp crescând din zilele lui Simion. Un zâmbet enignmatic aruncat spre conversaţia decanului cu prodecanul, mica banalitate ce ar fi clişeu daca nu ar fi sincer simptom al schimbării. Un mic buric al universului lua naştere în mintea domnului profesor Simion, care prindea viaţă ca o apă minerală fără dop.
Dacian era acasă şi se rodea, cu coatele peste cursuri, cum şi ce sa facă. Situaţia era nouă şi creierul sau nu era adaptat la acest fel de comportament din partea profesorului care-l are ca favorit. Toţi profesorii il au ca favorit, el este la urma urmei cel care e cel mai bun, el are cele mai mare note şi e cel mai interesat, de pe departe. El e unul dintre puţinii care dau totul, totul, pentru şcoală şi pentru universal academiei. Ok, înţelege că poate, poate, profesorul Simion s-a supărat puţin, fiind pus în situaţia de a-şi împartăşi fanteziile cu un student, ok, înţelege. E bine, e dreptul lui. Însă de ce atât neprofesionalism, de ce se comportă aşa cu el? Desigur că nu a fost o greşeală, mai mult ca sigur. Cel mult o indiscreţie. Profesorul Simion nu are nici un drept să-l noteze prost şi să nu-i acorde atenţia academică meritată, doar pentru că a facut greşeala să-şi piardă fiţuica cu prostii. şi ce prostii :). Profesorul Simion nu era aşa de serios pe cât l-a crezut el. De fapt, profesorul Simion chiar dădea impresia ca nu are ce cauta unde este. El, Dacian, ar fi un profesor cu mult mai bun. Cu el, standardele acedemice nu ar avea de suferit din cauza unor frivolităţi.
Ca întodeauna, cei doi se întânleau cel puţin o dată pe saptămână, la cursul profesorului. În multe săptămâni, se întânleau şi mai des, Dacian fiind un student fervent, care avea o plăcere pentru a întreba.
(Miercuri), Simion era în cabinetul său corectând lucrări. Dacian era la 50 de m, tocmai ieşea de la un curs şi se ducea spre panoul cu anunţuri, să vadă ce mai e nou. Pe drum, luând diferite rute pe holuri, reflexul l-a atenţionat că e ocazia perfectă să treacă pe la biroul lui Simion. S-a oprit. Se afla într-un context nou, care nu mai corespundea cu cel în care obiceiul original se formase. Studentul începu să se se învârtă pe holuri.
Simion trecea peste lucrări, punctându-le rapid, cu privire de expert, verificând rezolvările în punctele cheie cu o singură trecere a privirii peste pagină.
Era convingerea lui Dacian că el are dreptul şi puterea să alunge anormalitatea din relaţia sa cu Simion, printr-o nouă întânlire între bărbaţi, sub acelaşi semn al sincerităţii ca şi prima. Sau poate mai mult.


III


A doua saptamană, de paşte, Dacin mânca cozonac şi bea vin cu familia sa, bunicii în vizită. Termină asta, termină aia, toţi mănâncă şi stau degeaba.
- Eu nu am lipsit niciodată de la un curs care a contat!
- Aaah, de la câte ore am lipsit eu în scoală. Noi avea altele de facut pe vremea aia, alta era viaţa pe atunci. Invăţaţi ca proştii.
- Om bătrân, şi spui aşa ceva. De asta e asa fiuto înseamnă, de la tine a luat-o. Mai mai, ce neam mi-am ales şi eu.
- […]

Dacian se uita şi participa în ciuda unui sentiment de stoicism şi credinţă în metodele, dogma şi scopul sale. El nu făcea niciodată ceea ce nu se ştia ca e bine şi nu înceta niciodată să arate asta.
În dimineaţa de după înviere Simion se spălă lung pe faţă şi apoi se uită în sus de pe balcon, încercând să-şi imagineze o înălţare la cer, peste deal şi tot mai sus. Era plictist de mulţimea de babe tot mai evidentă în perioada sărbătorilor, şi se simţea mai tânăr că le numeşte babe, şi nu femei bătâane. Babe, moşnegi, dar mai multe babe, îmbrăcate în covoare şi adunate să pupe mâna popilor. Da, popi, nu preoţi sau părinţi. Şi toate ouale care stau cu zilele pe mesele şi rafturile babelor, cozonac necomestibil, pâine galbenă şi tare plină cu stafide sau rahat. Începu să dispreţuiască obiceiurile care amestecă religia cu banii, asocierea icoanelor cu banii şi visa la ceea ce îşi imagina ca fiind “puritate scandinavă”. Era o toană, şi el ştia asta. Era pierderea de timp a ideilor care nu este pierdere de timp doar atunci când deschide un drum al gândirii.
Spre deosebire de a incepe un drum al gandirii, Dacian muncea greu să ducă la capăt unul. Era în ultimul an şi era cel mai bun la a fi student. Era de fapt şi cea mai mare calitate a sa. A ales devreme să exceleze în această calitate, şi cu bune motive: alegerea era evidentă, era nobilă şi promitea recompense. Nu imediate, nu bani să umple buzunarele ca la afacerişti, însă recompensele, când şi cum ar fi venit, numai prin transpiraţie, ar trece cu un nivel mai sus de bani. Era prea devreme să se gândească concret la ele, însă calea sa era cea corectă şi era drumul celor tari. Îl admirase pe profesorul Simion. Deţinea o catedră importantă, era corect şi-l aprecia. Calităţile sale ieşeau în evidenţă la acest curs. Desigur, până de curând. Şi asta era problema.
Sigur, oamenii care aleg o asemenea cale, sunt oameni care folosesc orice cum ar trebui folosit, oameni care de pe scaun se scoală şi pleacă şi merg şi iau autobuzul şi apoi se asează pe un alt scaun. Nu stau niciodată pe un colţ de masă. Nu e ca omul a facut regula, e ca Dacian învaţă din ea. Ceea ce e bine, Dacian acum ştie ce este respectabilitatea, pentru că a invaţat regulile şi apoi regulile l-au învăţat pe el. Contrar a ce simte crescând înăuntru, studentul simte ceva destrămându-se în profesor. Nu se temea de colapsul sistemului, căci simţea vigoarea în el gata să ocupe vidul, şi aşa cum ar trebui, dar timpul şi procedurile nu erau corecte. Nu era datoria lui să compenseze prin efort suplimentar fisurile din substanţa şi comportamentul profesorului. Era anormal şi trebuia să se termine şi înainte de a deveni costisitoare.


IV


25.04.04 15:30:31
Simion e în piata şi cumpără portocale. Alege vreo 3 şi merge spre ieşire, sacoul crem flurat de vântul uşor şi luminat în soare. Pune portocalele, în afară de una, în buzunare, liniştind mişcarea hainei în vânt. Părul roşu deschis şi umerii moi par de unt, şi mişcările mici, de la distanţă, par sculptate. În loc să treacă strada, ridică portocala şi muscă din ea prin coajă. Nu ştie cum să continue, şi-şi retrage dinţii fără să înghită, barba plină de suc. Se scutură şi aruncă fructul. Îşi suge degetele pe drum şi apoi aruncă restul portocalelor la un alt tomberon. Scuipă repetat, cumpără o sticlă de apă minerală şi se spală pe faţa într-o alee. E sâmbătă şi decide să se ducă în parc. Merge şi se uită la fetele tinere, la copii, la beieţi şi bărbaţi. Îţi cumpără un suc şi se aşează pe o bancă. Priveşte o babă şchiopătând cu o sacoşă în spinare.

25.04.04 20:30:31
Dacian se plimba cu un coleg vorbind despre o fată urâtă, şcoală, colegi, profesori, se flatează, bârfesc şi îşi întăresc credinţa. Simion e obiect al conversatiei. Simion stă în casă, citeşte o carte şi schiţează pe foaie. E puţin dezamăgit de ziua lui de plimbare, a trecut prea repede şi nimic nu a fost făcut. Îşi face planuri despre a-şi face planuri, vrea să înceapă acţiuni, proiecte. Are voinţă, lipseşte ideea. Se simţi vizual înfometat şi lua un taxi până la şcoală, de unde accesă reţeaua stundetilor şi începu să caute un film. În acord cu dorinţa generală de nou din ultimele săptămâni, nu vroia nimic despre care să ştie ceva. Începu să caute pe net un film, folosind fraze ca “best ever”, “one of the best”, etc. Citeşte despre nişte filme, şi apoi găseşte unul dintre ele pe reţea. Îl pune pe un cd şi pleaca pe jos, printr-un loc rău famat, curios, neştiind de ce, vrând să vadă omeni beţi şi să audă limbaj dur, vrând să cumpere de la un magazin de cartier, cu vânzătoare obosite care nu vorbesc frumos şi care mestecă gumă în timp ce te servesc.
Dacian a atins acea stare a conversaţiei în care îl cuprinde o uşurare ca un fior ce-l părăseşte încet, vocea i se schimbă puţin şi incepe să pune întrebari din ce în ce mai scurte, cedează iniţiativa discuţiei şi simte că scopul întânlirii a fost atins. Lucrurile au fost clarificate înca o dată. E bine să ai asemena prieteni, cum avea el. Au vorbit mult despre Simion, şi nu cu respectul de altă dată. Au râs de neseriozitatea lui, au tras concluzia că a “înnebunit” şi că dacă nu-şi revine nu prea ar mai fi demn de calitatea de profesor. Minute mai târziu, îl vede pe profesorul Simion uitându-se de peste stradă la un grup de curve. Fetele ştiau asta şi-i făceau semne şi râdeau de el. Simion a stat mai mult de un minut cu privirea la ele înainte de a-şi relua mersul. Dacian a simţit nevoia să pună mâna la gură şi să se retragă la întuneric pentru a-şi manifesta uimirea ascunzând-o.

25.04.04 22:30:31
Simion se uită la Citizen Kane şi întelegea atât de puţin încât era surprins. Începu să opreasca filmul, să dea înapoi şi apoi să caute recenzii şi comentarii pe net. Înţelese că, la câtă cultura avea el în filme, nu poate trage o concluzie personală, dar se păstra impresia originală de nou şi încrezător. Simţea neclar că filmul era o afirmaţie, nu doar o descriere. O simtea clară, deşi neclar. O greşeală, sigur, ştia şi el, de a te emoţiona în faţa a ce nu întelegi, dar vroia şi el să faca afirmaţii de genul ăsta, să spună ceva. S-a săturat de povestit cursuri, de a traduce 5 cărţi în una şi a o pune sub numele sau, ca mai toţi ceilalţi profesori, de a vedea aceeaşi schemă în toate cărţile. Nu vroia să se culce.


V

Simion intră în sala de curs vrând să zică lucrurile altfel, dar nu ştia cum. Nu ştia a doua versiune a cursului, cu atât mai puţin era unul dintre acei profesori care par să aiba acces la un adevăr suprem şi pot prezenta, de fiecare dat la fel de seducător, o altă faţetă a sa. Creta sufocă, şi creta pe mâini şi printre degete îl exaspera. Mai mult ca oricând, vroia un sistem de scris pe tabla cu carioca. Şi-a spus şi si-a scris cursul cu ciuda, ocolind cu privirea pe Dacian, întdeauna în primul rând. Nu avea voinţă pentru nimic în ultima vreme. Nimic vechi. Studenţii, colegii, păreau proşti, aşa proşti. Nu neapărat cu iq mic, deşi nu păreau să exceleze, dar toţi vroiau ceva şi el nu înţelegea ce şi cum. Era frustrat că dorinţa lui de schimbare, de nou, de revoluţie nu era de ajuns ca să cauzeze noul, schimbarea, revoluţia. Nu era prost şi stia că dacă ceva nu iese din dorinţa asta, dorinţa va muri. Nu avea nici o idee despre ce să facă, doar dorea foarte foarte mult să facă ceva.
Începea să-şi zică că doar dorinţa de a ravăşi lumea nu e de ajuns, daca nu ai nici mintea, nici talentul, nici cunoştinţele. Încă încerca să se motiveze, deşi ştia că acest strigat de îmbărbătare putea ajunge şi tristă concluzie, dacă rezultatele nu ar veni. Şi atunci ar avea ce-i mai rău din ambele lumi, ar fi un ursuz şi un neconvenţional care nu are însă nimic ieşit din comun de arătat. În afara de noua sa aroganţă, nemotivată însă.
Pe Dacian îl găsea insuportabil. S-au întânlit de mai multe ori în particular, însă nici unul nu a mai menţionat întâmplarea respectivă. Simion scăpa de Dacian cu note mari, însă adevarul era ca numai să-l vadă şi se umplea de furie. Fiecare cuvant, fiecare gest, fiecare inţiativă a studentului, mai ales când încerca să-l pupe pe profesor, îl umplea pe acesta de furie şi, în timp, singurul fel în care Simion putea trece prin aceste întânliri era să se uite fix în fata lui Dacian şi să-şi imagineze cum îl loveşte repetat, cu picioarele, cu scaunul, cu colţul unei cărţi cartonate, cum îl ia de gulerul hainei şi-l împinge cu creştetul în perete, din nou şi din nou. Nu avea aceste sentimente faţă de majoritatea oamenilor.
Când cineva vrea să faca ceva nou, acel cineva nu se apucă de un nou proiect în vechiul său domeniu, dacă el nu exceleaza în acel domeniu. Simion era un profesor în ştiinţa sa, însă ştia prea bine că era la fel de departe de secretele domeniului ca aproape oricare altul. Era doar un profesor, la o scoala nu prea bună, şi deşi trecea de bun, era de fapt mediocru. Nu învăţa nimic nou, nu era implicat în nici un fel de cercetare, ştia că va ieşi la pensie doar cu nişte cărţi învăţate pe de rost. Mult mai mult de atât nu ar fi putut oricum. Dacă nu poate în domeniul în care a profesat 10 ani, care sunt şansele să poată ceva mai bun într-un altul, nou? Chiar era ceva mai mult de capul sau?
E foarte probabil ca să nu fie decât o prostie ce face el. Infantil.


VI


Dacian lucra intens la o lucrare de semestru. Notele bune ale profesorului Simion l-au uşurat de griji. Ceea ce se schimbase era ca acum, în discuţiile cu prietenii săi, Simion nu mai era obiect al respectului ci al reproşului. Din instinct, simţind că acuze prea dure aduse cadrului nu ar putea fi susţinute şi l-ar discredita pe el, se mulţumea doar să zică misterios că “ştim noi” şi să zâmbească. Credea în aceste replici, credea că în oameni poţi instaura păreri prin formule. De fapt nu credea, simţea, aplica fără să ştie. Mica lui familie, părinţii întelectuali de fabrică, încrezători până la cer în fiul lor, buncii care vorbesc mult şi au numai obiceiuri ciudate, vorbea cu ei şi intră în roata expresiilor prestabilite ale părinţilor, în camera cu aer închis seara la TV, numai pentru a ieşi de fiecare dată din discuţie cu aceleaşi expresii prestabilite ale sale, aruncând în final câte un eroic “trebuie să învăţ” sau “eu trebuie să mă culc, eu mă scol mâine la 6 să învăţ”, sau altele de genul acesta. Se ducea şi chiar învăţa, complet conştient de faptul ca învăţa, că părinţii ştiu că el învaţă şi nu fac nici o gălăgie din cauza asta, conştient de unde şi când şi cui avea să arate ce şi cat e bine a învăţat el.
Unul dintre cei căruia el arăta ce a învăţat era Simion. Numai că de când cu incidentul, nu prea mai învăţa la fel de bine ceea ce avea de arătat lui Simion. Simţea că în faţa lui Simon e de ajuns prezenţa sa pentru a-i dovedi calităţile. Între ei doi era acum o diferenţă calitativă, el era cel care întruchipa spiritul acedemiei, iar profesorul nu se mai afla în acestă poziţie, consecinţa fiind că el nu mai simţea nevoia să se dovedească în faţa acestui om. Nu exagera niciodată, de frică, nu ar fi evitat însă să umilească, să râdă de, să batjocorească, să-si impună superioritatea academică prin umilinţă. El nu ştia acest lucru despre sine, el mergea cu fruntea sus, om al unei chemari.
Simion ştia că Dacian era în adânc şi în suflet un pupator în cur şi un idiot, şi stia ca el a pierdut orice respect din partea acestui om, pentru faptul că Dacian, ca orice pupător în cur, simte o mare plăcere în a umili pe oricine nu e nevoie să pupe în cur, ştia că Dacian pupă în cur nu minimul necesar, ci maximul care-i stă în putinţă şi mai ştia ca un aşa idiot nu îl va disrespecta niciodată pe faţă atât timp cat el e profesorul iar Dacian studentul.
Simion era destul de deştept, sau înţelept, să vadă astea şi nu numai. Însă poate era doar mai bătrân. Orice inteligenţă sau experienţă ar fi avut, nu-l scuteau de mizeria de a fi un om total dispus la o nouă cauză şi care nu era în stare să şi-o găsească. Începu să-şi manifeste frustrarea prin mici gesturi, mici tăieturi cu lama în cadă, mici excentricităti, mici replici acide, mici ieşiri din standarde, prea conştient ca nu folosesc la nimic daca nu sunt semnele a ceva mai mare. Le folosea ca un fel de incantaţie, de dans al ploii, lua asupra aspectul căutând să scoată la iveala prin asta esenţa. Aspectul a ce? Ce esenţă încercă Simion să scoata la iveala? Nu ştia. Nu avea nici o idee.


VII

L-a lovit uitându-se cu ură pe faţa lui Dacian. VV, nu se mai gândise deloc la ea, deşi ea îl trezise. I s-a făcut greţă ca poate Dacian s-a gândit mai des la ea decât el. Că poate VV vorbeşte cu el acum. Nu s-a mai gândit la nimic altceva toată ziua. Nu mai avea nici o hârtie cu VV din tinereţe, erau toate duse. El trebuia să o aibă pe VV. Acasă a început să scrie din nou, inconştient alegând singurul mod în care VV putea fi adusa la viaţă, creată şi definită din nou, în mult mai mult detaliu şi frumusete decât a fost cândva, cu mult mai multă putere decât Dacian ar fi putut. Oricine ar fi încercat să aduca la viaţă pe VV, Dacian sau oricui ar fi arătat el hârtia, nu mai conta, el ar fi singurul altar demn de ea, el va fi singurul loc unde VV va renaşte. A scris pentru două luni cu febră, cu sete, cu foame, cu nevoie şi cu plăcere extatică. Abia abia îşi mai făcea voinţă să se duca la scoală încât să nu-şi piardă slujba. În biroul decanului, întrebat ce se întamplă, a minţit curat şi complet, singurul scop fiind să amâne orice problemă până când VV va fi gata din nou. A ajuns la un capitol în care a devenit la fel de clar ca bătaia unui clopot dimineaţa că Dacian trebuia să moară. Dacian cel care a intrat în acest loc unde prin idioţenia sa a păcătuit mortal. Crezând ca oricum ar fi un stimulent şi convins că poate scăpa de poliţie, Simion a început să pună la cale crima lui Dacian. Nu a scris nimic o lună, până a venit ocazia. La o festivitate cu gustări la şcoală, o otravit băutura din paharul studentului.
Cu săptămâni înainte, VV era în viaţă, dar încă departe. Era tristă, plângea şi era persecutată. El slăbise, era neras, netuns, nemâncat şi complet prins într-o dilemă. În acelaşi timp autor şi personaj, le trăia pe amândouă şi se vedea pe sine ieşind de sub degetele sale, anticipa o VV pe care apoi o descoperea ca şi locuitor al cărţii, fabrică a cărţii, nu putea fi mai aproape şi mai una cu VV, căci erau toţi trei într-unul. Erau totuşi treburi şi probleme care trebuiau rezolvate aşa cum cerau ele, erau în afara puterii autorului. Una dintre ele era pângărirea de care se făcea vinovat Dacian, motivul care împiedica orice acces direct la VV. Dacian trebuia să moară. Simion, omul, cel cu buletin, cel cu servici şi cel care nu dorea la puşcărie, privea crima aceasta ca o răzbunare, o dovadă a puterii şi o fapt bună. Şi nu avea de gând să fie prins. Dacian a început să vomite după jumătate de oră, a ajuns la spital, a scăpat. S-a aflat că a fost otrăvit, poliţia a venit să caute însă nimeni nu l-a bănuit în nici un fel pe profesorul Simion.
Simion avea o problemă. VV era închisă şi el nu putea trece mai departe fără ca Dacian să fie mort. Însă acum nu se mai putea încerca aşa ceva, nu fără riscuri fatale. Profesorul şi-a luat concediu, s-a încuiat în casă şi l-a considerat pe Dacian dispărut. Dacian a vomat pe mese şi verde la faţă, a murit. El, Simion l-a privit în ochi în clipa morţii şi acest capitol a fost incheiat. VV era liberă acum, razbunată în sange pentru jignire, şi drumul era deschis.
Când romanul a fost încheiat, a ştiut imediat că a fost incheiat. Simion s-a culcat, a mâncat, s-a spălat şi nu a avut nici un fel de problemă în a-şi începe viaţa din nou. A fost foarte drăguţ cu Dacian, atât de drăguţ încât studentul l-a repus pe profesor pe vechiul piedestal, de unde de mult căzuse.


VIII


Dacian nu a mai însemnat niciodată nimic pentru profesorul Simion, în afară de un rău tulbure şi nelămurit dintr-o anumita secţiune a cărtii sale. Oricum, de câte ori se gândea la acea parte, figura reală a studentului Dacian nu-i apărea în ochii minţii.
În 12 luni, romanul a fost respins de la orice încercare de publicare, dar profesorul Simion încă crede în el.

 

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.