Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Teatru scurt
 

PROFESOARA DE MANIERE

de  Aura Constantin
 

Impresii si pareri personale in FORUM

Piesă de teatru într-un act
Personaje:
Costică Domnescu
Marina Domnescu
Lenuţa – servitoarea familiei Domnescu
Mama Marinei Domnescu
Domnul – fiul soţilor Domnescu
Domnişoara – fiica soţilor Domnescu
Antoaneta Zanfir – profesoara de maniere
Decor: un salon modern format din două fotolii, o masă rotundă, un tablou şi o canapea.


Scena I


Cei doi soţi, Marina şi Costică beau cafeaua în salon, fiecare pe cate un fotoliu. Costică fumează.
Marina: am putea cere azil pe undeva, poate că prin Canada...
Costică: da Marino, cum să nu, poate că dacă le pică şi lor P.I.B.-ul ne primesc, ce să mai vorbim! Şi nu se mai cheamă azil, ci emigrare!
Costică se apleacă şi stinge ţigara în scrumiera de pe măsuţă.
Marina: mai vrei dragă o ceaşcă de cafea?
Costică: face semn că nu, pune ceşcuţa pe măsuţă, se ridică şi se întinde alene.
Marina: nu-i frumos să te-ntinzi, Costică...
Costică: scuză-mă, credeam că nu mă vezi!
Marina (furioasă): eu mă chinui să te-nvăţ civilizaţie şi tu... mă iei (îşi caută cuvintele)...
Costică: în băşcălie...
Marina îl priveşte urat. Costică îşi înghite cuvintele.
Marina: ăăă, zi...
Costică (timorat): la mişto?
Marina: (ţipand): Costică!
Costică (grăbit şi supus): în deradere, draga mea!
Marina: aşa... în deradere, da! Vezi, era greu? Mă forţezi să-ţi angajez profesor!
Costică rămane interzis.
Costică (abia murmurand): ce profesor, Marino?
Marina: ei, aista-i! De maniere, dragă! Ditamai omul de afaceri şi cu educaţia asta... ei, zău că nu se poate! N-o să am linişte pană...
Costică: te-ai ţicnit, profesor îmi trebuie mie? Eu am timp de pierdut cu prostiile tale, ce-ţi închipui tu? Eu am afaceri cu oameni mari, nu glumă...
Marina: lasă că ce faci tu pot face şi eu, mare scofală...
Costică (protestand): nu mai spune! Cine a pus firma pe picioare? Eu! Cine s-a plimbat pe la Paris, cu banii scoşi din afaceri făcute de mine? Tu! Prost am fost! Că dacă nu vedeai Parisul, nici eu nu mai vedeam profesor de maniere, auzi!
Marina (bosumflată): dar trebuie să te cizelezi şi tu, Costică... doar l-ai văzut pe pramatia de Parvu, ce-a scos nevastă-sa din el... şi de fumat s-a lăsat, ai văzut? Şi tu? Să fii mai prejos de el? Asta nu vreau eu! (bate cu palma în masă).
Costică (aprinzandu-şi altă ţigare): lasă-l pe Parvu cu ale lui...
Marina: ce, el e mai cu moţ? El poate şi tu nu! Că ce-a făcut Anica din el... lord!
Costică (razand): asta-i, de fapt buba! Te roade că pe mine nu mă poţi clinti din ale mele, nu? Şi ce ţi-ai zis tu? Ia să-l boscorodesc eu că poate-poate... Nevastă, iaca nu vreau!
Marina: ba măcar te mai gandeşti?
Se ridică şi se lipeşte rugătoare de Costică.
Marina: pentru început, să zicem că te laşi de ţigări, da?
Costică: nu-ţi promit!
Se dezlipeşte de Marina, care radiază de fericire.
Costică: am plecat! Azi avem două contracte de încheiat şi nu vreau să-l las pe Parvu singur...
Marina (serioasă): aşa e, să fie amandoi asociaţii, normal, să nu te laşi cumva să
ţi-o ia Parvu înainte...
Costică, exasperat, ridică privirea spre tavan şi oftează.
Marina: iubiţel, te aştept cu nerăbdare...
Costică (preocupat): negreşit!
O sărută pe obraz şi iese din scenă. Rămasă singură, Marina se bucură.
Marina: yes! Yes! Bobocelul meu... te dă iubiţica ta pe brazdă, n-avea grijă!
Marina, entuziasmată, ia un ziar de pe masă şi-l răsfoieşte grăbită, pană ajunge la pagina dorită. Pentru scurt timp citeşte, apoi se repede la telefon, triumfătoare.
Marina: ia să aranjez eu ceva...
Formează un număr de telefon găsit în ziar. Îşi drege glasul.
Marina: alo? Alo, mă auziţi? Aş vrea să discut cu meditatorul... Care? De maniere... A murit...?
Marina rămane o clipă pe ganduri cu receptorul în mană. Îşi revine şi ascultă în continuare.
Marina (consternată): să nu mai sun?
Tresare, priveşte receptorul, după care îl tranteşte în furcă, furioasă.
Marina apucă ziarul şi-l răsfoieşte febril. Găseşte încă un potenţial meditator şi formează numărul.
Marina: alo? Bună ziua! În legătură cu ... nu mai e de actualitate? Aha!
Marina închide telefonul şi ganditoare îşi leagănă piciorul.
Marina: trebuie să apelez la o şcoală de bune maniere. Dar cum? Costică n-o să prea vrea să meargă undeva, adică n-o să vrea deloc! Trebuie să aranjez să vină profesorul la el. Da! Asta am să fac!
Se ridică, azvarle ziarul pe masă şi iese grăbită din scenă. Intră furişandu-se
Lenuţa – servitoarea familiei. Inspectează mai întai scena, după care se linişteşte nevăzand pe nimeni. Cu mişcări studiate se aşează într-unul din fotolii. Se caută prin buzunare, găseşte o ţigare mototolită, o îndreaptă cu atenţie şi o aprinde. Ia una din ceşcuţele de pe masă şi o scurge.
Lenuţa: Aha! Bună cafea am făcut astăzi!
Se ridică şi mai toarnă din cafetieră. Cu gesturi studiate, imitand-o pe Marina se aşează iar pe fotoliu, picior peste picior, potrivindu-şi rochia în aşa fel încat să-i fie descoperiţi genunchii. Aude zgomot şi sare de pe fotoliu speriată. Stinge ţigara urgent şi se preface că strange ceştile de pe masă. Are un acces de tuse puternică, timp în care intră în grabă Costică. Se face că n-o observă şi răscoleşte într-un sertar, vorbind singur.
Costică: dacă nu mă ţinea de vorbă cu prostiile ei, nu uitam actele acasă...
Găseşte ce căuta – un dosar – şi vrea să iasă. În drum către ieşire spune către Lenuţa:
Costică: iar fumezi, Lenuţo? N-ai aflat că doamna vrea să mă las şi eu? Dacă te prinde e vai şi amar de pielea ta!
Lenuţa îşi pune mana la gură, speriată. Costică iese cu dosarul sub braţ.
Lenuţa: tii! Ce mai sperietură mi-a tras ăsta! Ptiu..., drace! Acuşi să fac atac şi altceva nu, Doamne iartă-mă!
Lenuţa face trei cruci mari, scuipă în san şi grăbită brusc, strange de pe masă ceştile şi cafetiera, ieşind cu ele pe tavă.
În scenă îşi fac apariţia cei doi copii ai familiei: domnul şi domnişoara. Amandoi studenţi la „particulară”. Au părul valvoi şi sunt îmbrăcaţi în halate de casă.
Domnul (căscand): ăştia au întins-o... (ţipand): Lenuţooo!
În culise se aude zgomot de vase sparte.
Domnişoara (plictisită): i-auzi, tampita, iar a spart ceva... să vezi ce-i face maman!
Apare Lenuţa cu şorţul pătat de cafea.
Lenuţa: m-ai chemat, domnu’?
Domnişoara (arogantă): ţi s-a părut, dragă! Lasă că te chemăm noi cand vrem, nu cand vrei tu!
Lenuţa saltă din umeri şi iese. Cei doi rad în hohote. Domnul se tranteşte pe canapea şi îşi sprijină picioarele pe măsuţă.
Domnişoara: ai fost mortal aseară, frăţioare! Toată discoteca era cu ochii pe tine.
Domnul (plictisit): dacă am făcut cinste la toţi... normal! Hai, scoate şi tu o ţigare!
Domnişoara se caută în buzunar. Îi întinde pachetul. Domnul aprinde ţigara, trage două fumuri şi apare Lenuţa bombănind. Domnul sare de pe canapea încercand să pitească ţigara la spate.
Lenuţa: miroase! Simţesc io că miroase!
Adulmecand aerul, Lenuţa îl ocoleşte şi vede ţigara.
Lenuţa: acu’ că mai aveai vreo două sute de data ailaltă, mai pune două de-o parte, că nu mai tac! Te spui!
Domnişoara îi ia apărarea fratelui său.
Domnişoara: lasă coană Lenuţo, că parcă tu nu fumezi...
Lenuţa: şi, m-aţi prins careva? Nimeni! Atunci nu fumez! Este?
Domnul: diseară îţi dau banii, mă jur!
Lenuţa: ha! Jură-te, că te-ai mai jurat de vreo două ori şi nema! Nu mai ţine, vreu banii! Acu, şi pe loc, iaca!
Cei doi fraţi au schimbat o privire între ei.
Domnul (către sora lui, rugător): please...
Domnişoara se ridică din fotoliu oftand.
Domnişoara: Lenuţo, valea jos! La bucătărie cu tine. Să ne aduci micul dejun, abia după aia o să vezi banii!
Lenuţa (ranjind): imediat, don’şoară... da’ poate că pranzul!
Domnişoara (strigand): ieşi!
Lenuţa se grăbeşte şi dispare mormăind ceva inteligibil.
Domnul: ne mănancă asta de bani, să vezi!
Domnişoara: şi totul din cauza babacei, că nu vrea ea să ne vadă fumand... am ajuns să ne şantaşeze servitoarea...
Domnul: hai să ne cărăm, dracului, la un bar, ce mai pierdem timpul în fosila asta de casă!
Domnişoara: stai să vină şantajista cu mancarea! Mancăm şi ieşim!
Domnul: mă duc să mă-mbrac!
Plictisită, domnişoara aprobă cu o mişcare a capului. Îşi face de lucru răsfoind unul din ziarele de pe măsuţă.
Intră Lenuţa cu tava încărcată.
Domnişoara: ştii ceva, ne-am răzgandit! Venim noi jos să ciugulim ceva. Ieşim în oraş după aceea.
Lenuţa pufneşte nervoasă şi iese cu tava din scenă. Domnişoara iese şi ea.


Scena II


Aceeaşi scenă, dar a doua zi. Marina savurează cafeaua în acelaşi fotoliu. Apare Costică, care îşi aranjează cravata. Se aşează pe celălalt fotoliu. Marina îl serveşte cu cafea.
Costică: mi-ai văzut ţigările? Nu le găsesc!
Marina: iubiţel, n-ai înţeles, nu mai fumezi! Gata, obiceiul ăsta trebuie să dispară! Nu mai e „high-life” să fumezi, nu pricepi?
Costică (fierband): iubiţel, de două zile ai ceva cu mine! Ba asta, ba profesorul de maniere... ce-ţi veni, iubiţelul meu?
Marina: că doar n-om fi noi ăi mai proşti, dragă! Trebuie să fii la înălţimea societăţii... apropos! Maine vine mama...
Costică (cu vocea gatuită): mama ta sau... mama mea?
Marina: mama mea, desigur! A ta de unde să vină, din mijlocul campului? Nu vezi că nu vrea sub nici un chip să lase sapa? Ce, credeai că s-a răzgandit peste noapte? (rade): Ha, ha, ha!
Costică: e clar, ai ceva cu mine! Iubiţel, eşti supărată pe mine, ce-am făcut, spune-mi, că nu mai rezist! (ţipand): acum o să fiţi două care să mă bateţi la cap!
Din fotoliul în care stă, Marina îl priveşte impasibilă. Vrea să zică ceva dar e întreruptă de intrarea copiilor. Cei doi năvălesc pe uşă şi se aruncă în genunchi, băiatul în faţa tatălui, iar fata în faţa mamei.
Domnul: te rog, tată! Lasă-ne să plecăm într-o excursie cu colegii... Te rugăm...
Domnişoara: te rog, maman...
Costică rămane blocat. Marina se ridică de pe fotoliu, îşi ocoleşte fiica şi se sprijină de fotoliul lui Costică. Acesta o urmăreşte cu privirea fixă.
Costică: plecaţi, mă, să nu vă mai văd, că şi dacă staţi acasă tot nu faceţi nimic.
Cei doi: mersi, tata, mersi...yuhu!
Ies amandoi în fugă sărind de bucurie.
Costică: îmi dai ţigările alea odată?
Marina se aşează pe fotoliul ei.
Marina: le-am aruncat!
Costică: atunci plec!
Marina: pleacă!
Costică se ridică nervos, îşi caută servieta şi iese.
Rămasă singură, Marina se ridică veselă de pe fotoliu şi face o piruetă. Sună telefonul. Ia telefonul de pe măsuţă şi se întinde pe canapea, după care ridică receptorul.
Marina: alo? Da, eu sunt, eu! A!... desigur, am vorbit ieri, cand am fost la agenţie cu şefa dumneavoastră. A zis că îmi recomandă o persoană drăguţă, dar nu eraţi acolo... da... vă dau adresa. E vorba de soţul meu, îl găsiţi la birou în fiecare zi de la 10 pană seara tarziu. Da... notaţi? Locotenent Dragnea... nr. 24. Vine langă Piaţa Romană... a, ştiţi locul! Bine! Da, vă puteţi duce de azi, sigur că da, întrebaţi de domnul Costică, domnul Costică Domnescu! El e patronul. La revedere!
Marina se ridică de pe canapea fericită. Aşează telefonul pe măsuţă şi se plimbă nerăbdătoare pe scenă.
Marina: deci încep lecţiile, Costică dragă! Să nu fi supărat pe mine, că ai să vezi ce om va scoate din tine...
Din culise apare o doamnă în varstă. Poartă un deux-piece bleumarin, pe cap are o pălărie cu boruri scurte. După ea intră Lenuţa care duce două geamantane destul de grele.
Doamna: fetiţa mea!
Marina: mămică!
Cele două se sărută zgomotos şi se îmbrăţişează. În spatele lor, Lenuţa dă drumul bagajelor din mană. Acestea cad cu zgomot pe podea. Cele două nu par a auzi. Se îmbrăţişează în continuare.
Marina: ai venit de una singură, ţi-am spus că te aşteaptă şoferul, mămico... Se poate, dumneata nu vrei să pricepi...
Doamna: care şofer, dragă? Află că nu era nici un şofer, de data asta chiar vream eu să mă ducă şoferul, da’ ia-l de unde nu-i!
Marina: tiii! Lenuţo, unde e Fane? S-a dus la gară sau nu?
Lenuţa: apăi, ţi-oi spune, dacă nu mă spui...
Marina (ţipand): spune odată, Lenuţo, că nu ştiu ce-ţi fac!
Lenuţa: păi, a zis că oricum coana mare nu serveşte maşină, tot un taxi o să ia, ca de obicei, aşa că nu s-a mai dus la gară, mai ales că trebuia să-i ducă şi pe domnul şi domnişoara la avioane...
Marina: ce... avioane?
Lenuţa: păi n-au plecat cocoană, cu avionul?
Marina: unde?
Lenuţa: acolo, în Italia, parcă...
Marina: ce Italia, Lenuţo, baţi campii, copiii au plecat în excursie, la Braşov!
Lenuţa (razand): aha! La Braşov, carevasăzică! Să fii mata sănătoasă, da’ ei a luat avionul!
Marina îşi pune mana la frunte şi alunecă pe canapea.
Marina: ah! Mi-e rău!
Mama sa se aşează langă ea pe canapea şi o mangaie pe frunte, încercand s-o calmeze.
Mama Marinei: hai, mamă nu te mai supăra, că oricum m-am descurcat. Gata! Şi lasă şi copiii în pace! Pe vremea ta nu te puteam duce decat la staţiunile noastre, bietul tată-tău... ehee! Şi ce greu făcea rost de bilete... Acu’ lasă-i să se bucure şi ei de libertate! Hai, ridică-te de aici şi spune-mi ce mai e pe la voi...
Marina se strecoară pe langă mama ei şi coboară de pe canapea. Îşi aranjează coafura. Dă cu ochii de Lenuţa care stătea sprijinită de măsuţă.
Marina: hai, Lenuţo, ce mai stai pe aici? Treabă n-ai?
Lenuţa saltă din umeri, se întoarce şi iese.
Marina: ăştia au început să-şi facă de cap! Nu mă mai înţeleg cu ei!
Mama Marinei: şi? Costică ce face? Tot aşa bădăran e?
Marina (aşezandu-se pe un fotoliu): vai mamă! Nu vorbi aşa de Costică al meu...
Mama Marinei: ei, dar cum? Nu-i bădăran? Lasă dragă, că ţi-l cunosc eu cate parale face!
Marina (misterioasă): ei, de-acum n-o să mai fie...
Mama Marinei: ce vrei să spui, dragă?
Marina: mămică (trage adanc aer în piept, emoţionată), ei bine, i-am angajat profesor!
Mama Marinei: ce fel de profesor? Ia zi, ce profesor?
Marina: de maniere!
Mama Marinei (stupefiată): ha... ! la ce-i trebui? Dai banii degeaba, Marino mamă...
Marina: lasă, mămico, nu vrei să-l vezi domn? Asta o să fie! Păi se poate..., păi să-l vezi pe prietenul lui, Parvu...
Mama Marinei: a! Ăl de are firma cu el, aşa..., ia zi ce-a făcut?
Marina: ohoo..., e supercivilizat! A făcut nevastă-sa din el..., că nu-l recunoşti!
Mama Marinei: da, aşa ar trebui, că de! Acu’ e ditamai omu’! nu mai poţi fi oricum... mai ales că s-a ajuns, e om important de-acuma! Foarte bine ai făcut, Marino mamă, aşa, scoate untul din el...
Marina: gata, să se lase de fumat, să termine cu înjurăturile, să se poarte şi să vorbească frumos... să termine cu renumitele lui mitocănii!
Mama Marinei: şi el ce zice, nu-i convine, nu?
Marina: bineînţeles că nu! Mă acuză că am ceva cu el, că m-am pus pe capul lui...
Mama Marinei: ei, lasă că-l mai pisez şi eu, cat stau pe la voi...
Marina: să nu care cumva să te amesteci..., nu! Ştiu eu ce faci dumneata cand te apuci de el, nu vă mai despart... în veci!
Mama Marinei: că doar n-o să stau momaie, uitandu-mă la bădăran!
Marina: ba da, mămică, ba da! Să nu te aud că-i zici ceva... lasă-l! Trebuie luat cu binişorul, asta e! Că ştii bine că-i căpos... Iar de la dumneata nici atat nu primeşte sfaturi, ba e în stare să facă invers, de dragul de-a te necăji. Trebuie să procedăm cu tact! Dar mai întai să vedem cum iese prima întalnire cu profesorul, cu profesoara de fapt, că i-am găsit profesoară...
Mama Marinei: s-au văzut, gata? Şi nu ţi-a spus nimic? Înseamnă că se dă pe brazdă, ce mai...
Marina: mămică, de-abia a ajuns profesoara, astăzi e prima zi, de unde să ştiu dacă îi convine sau nu, aşteptăm cand vine acasă, să vedem...
Mama Marinei: aha!
Marina se ridică de pe fotoliu şi îşi consultă ceasul de la mană.
Marina: de fapt ar trebui să ajungă în curand...
În această clipă apare Costică. Marina îl întampină zambitoare. Îi ia servieta din mană şi îl invită să se aşeze pe unul din fotolii.
Marina: ia loc, iubiţel! Uite cine a venit pe la noi...
Costică se aşează pe fotoliul indicat.
Costică: ce onoare pe casa noastră! Să fim vizitaţi de regina-mamă... Sărut-mainile, alteţă!
Mama Marinei: obraznic şi insolent ca întotdeauna! Ei, parcă n-aş ştii ce m-aşteaptă cand vin şi eu o dată-n an la voi...
Costică: care o dată pe an, coană mare? Poate o dată pe lună! Parcă ai fost şi luna trecută, dacă ţin eu bine minte...
Marina: hai, gata cu cearta dintre voi, că mă supăraţi! Costică, povesteşte-ne cum a fost azi la birou. Ai avut o zi grea?
Marina îşi priveşte mama cu subînţeles.
Costică îşi trece mana prin păr, pieptănandu-l. Cele două femei aşteaptă cu sufletul la gură răspunsul.
Costică: mm... aşa ş-aşa! Dar ce surpriză mi-ai făcut cu profesoara ta...
Marina (fericită): aşa-i că ţi-a plăcut, iubiţel?
Costică (razand): ha, ha, ha, normal! Cui nu i-ar plăcea?
Mama Marinei îl studiază încruntată. Costică o observă. Îşi schimbă expresia feţei redevenind sobru. Îşi drege vocea şi înghite în sec.
Costică: am stabilit de maine o serie de întalniri care să mă facă „domn” cum vreţi! Profesoara a fost destul de drăguţă şi şi-a modificat programul în funcţie de al meu...
Mama Marinei (pufnind ironică): cred şi eu! Doar nu era să...
Marina (cu reproş în glas): mămică! Te rog!
Costică (încet): mai bine i-ai pune şi ei meditator...
Marina: Costică, mă bucur că-ţi place! Aşa o să fii şi tu în randul lumii, mai... subtil, nu ca acum, ca din topor!
Mama Marinei: ţi-am zis io că dai banii degeaba, că tot mocofan rămane...
Costică o priveşte urat.
Costică (încet): cotoroanţă!
Marina: apropo! Dragă, tu ştii unde sunt copiii noştri?
Costică: unde?
Marina: auzi ce zice Fane, că i-a dus dimineaţă la aeroport, au plecat în Italia!
Costică: şi ce-mi spui mie, tu parcă trebuia să ai grijă de ei...
Marina: dar mie mi-au spus că pleacă la munte, cine ştie pe unde or fi, mititeii...
Costică: lasă-i dragă că nu-i ţine nimeni degeaba acolo, ce crezi! Vin ei cand termină banii!
Mama Marinei (pufnind): nici nu-i pasă!
Costică: lasă coană mare că nici mata nu te-ai spetit prea tare, uite ce-ai scos! (o arată pe Marina)
Marina (furioasă): Costică, te rog! Fără jigniri în casa asta!
Mama Marinei: dar e chiar neam prost, dragă! Ţăran din camp, n-ai ce-i face! Mi-e şi lehamite de ăştia ca el!
Costică se ridică şi se îndreaptă către ieşire cu mainile în buzunare.
Costică: mă scuzaţi, alteţă, ţăranul se retrage la bucătărie, să nu vă mai vadă! Mai bine stau cu Lenuţa, decat cu voi...
Marina (strigand): Costică!
Costică: da, dragă, merg să mănanc, mi-e foame!
Costică iese din scenă fluturand mana în semn de rămas bun către cele două femei.
Mama Marinei (oftand): nu e nimic de capul lui, ce să mai vorbim! De speriata aia de maică-sa, nici atat... trebuia să te uiţi mai bine cand l-ai luat!
Marina: lasă, mamă, l-a crescut şi ea cum a putut! Aşa şi fără tată... a fost greu, realizezi, nu?
Mama Marinei: ce tu n-ai crescut tot fără tată? Aveai şaişpe ani cand ne-a părăsit... Ei asta-i bună, ş-apoi tu eşti tu, iar tu eşti de o mie de ori mai bine ca el!
Marina: lasă mamă că nu e chiar aşa... Mai bine să mergem la masă şi noi, ce zici?
Mama Marinei: că bine zici, mi-e cam foame!
Cele două se îndreaptă către ieşire.


Scena III


Acelaşi decor, a doua zi, dimineaţă. Intră Costică. După el vine Lenuţa, cu tava de cafea. Costică se aşează pe fotoliu. Caută ceva printre ziarele de pe masă.
Costică: mi le-a aruncat şi pe astea!
Lenuţa lasă tava pe masă şi vrea să iasă.
Costică: Lenuţo! Nu pleca! Unde-s cucoanele?
Lenuţa: au plecat în oraş, domnule.
Costică: aşa devreme? Au căzut din pat cu gandul la tocat banii...
Lenuţa vrea să iasă.
Costică (vesel): stai, Lenuţo! Dacă suntem singuri acasă, nu fumăm o ţigare?
Lenuţa: ar fi loc, da... io ştiu! N-avem ţigări, domnule!
Costică: n-ai tu nici una, asta nu mai cred! Hai că ţi le plătesc eu, să nu te zgarceşti!
Legănandu-se, Lenuţa se cam codeşte să-i răspundă. Pană la urmă oftează adanc, ridică şorţuleţul alb şi scotoceşte în buzunarul fustei. Scoate un pachet început, cam mototolit şi il oferă lui Costică.
Lenuţa: asta-i tot ce am, domnule!
Costică îşi freacă mainile fericit, se ridică din fotoliu şi ia pachetul de la Lenuţa. Scoate o ţigară şi-o aprinde şi trage un fum mulţumit.
Costică (întinde pachetul către Lenuţa): ia şi tu, Lenuţo!
Lenuţa face semn că nu vrea. Toarnă cafea în ceaşcă şi îl serveşte pe Costică.
Lenuţa: dacă ne prinde cocoana... Pe dumneavoastră nu, da’ pe mine...
Costică: cucoana şi-a pus în cap să mă lase de fumat, aşa că vezi tu, nici eu n-o s-o duc bine, dacă mă prinde!
Lenuţa clatină capul, dezaproband ideile cucoanei.
Costică: aia nu, aia nu, păi ce-o vrea să mă călugăresc? Ce viaţă e asta!
Lenuţa clatină capul în semn de aprobare.
Costică: ce, dacă mai fumez, dacă mai beau şi eu un şpriţ din cand în cand, ce-o fi foc?
Lenuţa neagă mişcandu-şi capul.
Costică: cică nu e „haiglaiff”, auzi! Mă rog, aşa o fi, cum spune ea...
Lenuţa aprobă.
Costică: mi-a pus şi profesoară, de maniere...! Ee... aici nu zic nu, că e drăguţă foc. Numai să mă uit la ea şi tot mi-ar conveni. Dar problema e alta: ce, eu nu eram un domn?
Lenuţa neagă. Îşi dă seama ce face, tresare şi aprobă. Costică stinge ţigarea. Se ridică de pe fotoliu şi lasă ceaşca de cafea pe măsuţă. Îşi aranjează ţinuta şi oftează.
Costică: trebuie s-o iau din loc. Gata cu odihna! Azi am o zi grea.
Lenuţa ridică din umeri. Se apropie de masă, strange totul pe tavă şi iese din scenă. Costică îşi aranjează cravata folosind geamul unui tablou pe post de oglindă.
Costică (admirandu-se): hai că sunt drăguţ şi eu... ce-o zice profesoara despre mine, oare? Mmm! Frumuşică foc, fătuca asta... Parcă, parcă mă-mpinge dracu’... Hop! Ce spun? (priveşte în jur cu teamă) Poate m-aude careva! (îşi loveşte gura cu palma)
Sună telefonul. Costică se aşează pe fotoliu şi răspunde.
Costică: alo? Da, casa Domnescu...
Se ridică brusc în picioare şi se balbaie emoţionat.
Costică: da, domnişoara Zanfir, sigur că puteţi urca...
Închide telefonul şi îşi aranjează părul, trecandu-şi mana prin el.
Costică: Lenuţoo...
Apare Lenuţa aproape alergand.
Lenuţa: ce e domnule, arde?
Costică: vezi că o să sune o domnişorică bine, s-o laşi să intre. (mandru): Mă vizitează pe mine. O aduci aici şi dispari! Ai înţeles?
Lenuţa (mirată): bine, domnule!
Se aude soneria şi Lenuţa iese. Costică înşfacă un ziar de pe măsuţă şi se tranteşte pe canapea, prefăcandu-se că citeşte ziarul. Lenuţa se întoarce cu profesoara. Aceasta are între douăzecişicinci şi treizeci de ani şi este o prezenţă absolut fermecătoare. Costică se ridică să o întampine.
Costică: ce plăcere îmi faceţi domnişoară, să mă vizitaţi...
Profesoara: bună dimineaţa, domnu’ Costică!
Costică: sărutmana!
Costică îi sărută mana şi o invită cu un gest larg să ia loc langă el, pe canapea. Profesoara se aşează.
Costică: doriţi o cafea, domnişoară?
Profesoara: nu, mulţumesc, am servit cafeaua. Şi v-aş ruga să-mi spuneţi pe nume. Antoaneta e mai frumos decat „domnişoară”... (rade), nu-i aşa?
Costică o atenţionează discret pe Lenuţa să plece. Aceasta îi priveşte nemulţumită. Se întoarce şi iese. Costică se aşează langă profesoară pe canapea.
Costică: dar trebuie să-mi spui şi tu pe nume!
Antoaneta: de acord, Costică! Uite de ce am venit, am putea să ţinem lecţia de astăzi, aici? Am o întalnire peste o oră chiar aici, langă casa ta...
Costică: bineînţeles, scumpa... îîî (îşi drege vocea), Antoaneta dragă, sigur...
Antoaneta răsuflă uşurată şi se ridică de pe canapea, plimbandu-se pe scenă.
Antoaneta: bun! Astăzi vom vorbi despre... restaurante, ce zici?
Costică: perfect!
Antoaneta: spune-mi, cum procedezi cand îţi inviţi soţia la restaurant...
Costică: da’ cine o invită... hm!
Antoaneta îi aruncă o privire dojenitoare, drept pentru care Costică devine mai cooperant.
Costică: n-am putea folosi alt cuvant în loc de soţie? Să zicem că... te invit pe tine la restaurant! N-ar fi mai frumos?
Antoaneta: bine, pe mine! Deci, ajungem la restaurant, cine intră primul?
Costică: eu bineînţeles, să văd dacă-mi convine!
Antoaneta îl priveşte cu reproş.
Antoaneta: stai, nu te grăbi cu explicaţiile, asta-i treaba mea, tu răspunde, doar! E adevărat că intri primul, dar pentru că trebuie să mă protejezi de privirile indiscrete ale celor din local...
Costică: aha!
În scenă năvăleşte Lenuţa, foarte agitată.
Lenuţa: au sosit cocoanele, domnule... s-o scot p-asta de aici, că e de rău...
Antoaneta o priveşte de sus.
Antoaneta: auzi, dragă, află că plec şi singură!
Costică: Lenuţo, gata! Lasă să vie cucoanele! Ce dacă? Şi ce te bagi tu?
Antoaneta: da, chiar aşa? Care-i treaba ta?
Lenuţa se calmează dintr-o dată, ridică din umeri şi se-ndreaptă spre ieşire.
Lenuţa: io-ţi spusei, dacă nu vrei să te iei după mine, de! Da’ aia bătrană e furioasă foc!
Costică face semn din mană că nu-i pasă. Iese Lenuţa şi intră Marina şi mama sa. Marina (ţipand): aha! Ce caută Costică, asta aici? Ah! Mămică, mor! Uite ce-mi face nemernicul!
Marina se lasă susţinută de mama sa şi îşi face vant cu palma.
Marina: n-am aer...
Mama Marinei: îţi baţi joc de fi-mea? Stai că ţi-arăt eu!
Costică rămăsese blocat de avalanşa de reproşuri. Incapabil să răspundă, le privea cu gura deschisă.
Antoaneta: doamnelor, eu sunt profesoara...
Marina îşi revine subit.
Mama Marinei: care profesoară?
Antoaneta: de maniere! Aţi uitat? Am înţeles că aţi vorbit cu şefa mea, ieri...
Marina: hm!
Antoaneta: oricum trebuia să plec, mă scuzaţi! La revedere!
Se strecoară printre cele două femei. Costică se prăbuşeşte pe canapea. Îşi sprijină capul în palmă. Oftează prelung şi îşi priveşte supărat soţia şi soacra. Acestea au în braţe pachete de cumpărături pe care le pun pe fotolii.
Marina: asta e profesoara?
Mama Marinei: trebuia să ceri un bărbat, dragă! Sau una mai în varstă, nu asta cu fusta scurtă!
Costică se ridică şi vrea să iasă fără să fie observat, e văzut însă de Marina.
Marina: unde pleci? Explică-ne, ce căuta acasă la noi?
Mama Marinei: da, da, chiar aşa! Ce căuta asta în lipsa fetei mele?
Costică: calmaţi-vă, a venit pentru lecţie...
Marina: ei, zău, la birou nu putea să-ţi dea lecţii, fără s-o văd eu?
Costică: avea treabă în zonă şi...
Mama Marinei: deşucheatule! Dacă n-apucam să venim noi cine ştie ce se întampla!
Costică (strigand): nu mai arunca paie pe foc, coană mare! Gata! Ce e aşa de grav? Am plecat la birou, că văd că nu ies la capăt cu voi...
Iese din scenă furios. Marina se aşează pe canapea.
Mama Marinei: dac-ai vrut maniere, că merita Costică maniere... Ăsta nu merită nimic! Acu’ i-ai adus şi femeie la nas, de-a gata! Oof! Tăntăloaico!
Mama Marinei se apucă de desfăcut bagajele. Marina se ridică de pe canapea şi se plimbă ganditoare pe scenă.
Mama Marinei: ce faci acum? Doar nu-l boceşti! Lasă dragă, că e plină lumea de bărbaţi, asta să fie problema ta! Găseşti tu altul, dacă nu, te mai ajut şi eu, uite de pildă feciorul Săfticăi şi acu’ oftează după tine...
Marina (ridicand vocea): mamă! Încetează! N-am nevoie de bărbat, ci de Costică! Şi nu mai aranja mata cum vrei, că nu-ţi iese pasenţa!
Mama Marinei (mirată): eu vreau să te ajut...
Marina: să scap de Costică, vrei să mă ajuţi mata, ştiu eu!
Mama Marinei: ei, lasă că tot nu-l ţii cu forţa, dacă e să plece, pleacă şi gata! Şi
nu-l mai boci de pe acum...
Marina (cu voce slabă): ai dreptate...
Mama Marinei: parcă tată-tău n-a făcut tot aşa! Ăştia ne sunt bărbaţii... Prind una mai tinerică şi... gata, nu te mai înţelegi cu ei!
Marina: dacă zici mata...
Mama Marinei: fii mai înfiptă, nu sta cu capu-n pămant!
Marina îşi îndreaptă corpul şi zambeşte.
Marina: bine zici, ia să terminăm cu povestea asta, că mă oboseşte deja! Hai să ne probăm cu noile haine.
Cele două femei îşi iau sacoşile şi ies pe uşă.



Scena IV


Marina şi mama sa discută amandouă aşezate pe canapea.
Mama Marinei: am uitat să-ţi spun, ieri am văzut reduceri la magazinul nostru preferat. Erau nişte costume pentru tine... o minunăţie!
Marina: mergem maine, neapărat!
Intră Costică, posomorat. Îşi toarnă cafea din cafetieră. Se aşează tăcut pe un fotoliu. Se face că nu le vede pe cele două femei.
Mama Marinei (arată către Costică): da’ ce-are ăsta de e aşa mut?
Marina saltă cu indiferenţă din umeri.
Marina: Costică, ţi-e bine?
Costică pare că nu aude. Soarbe în continuare din ceaşca de cafea. Cele două femei se privesc contrariate.
Marina (tare): Costică...?
Costică tresare.
Costică: ha! Ce e, dragă, ce e?
Marina: păi eu cu cine vorbesc?
Costică: te-am auzit, dar mă gandeam...
Mama Marinei: da’ bine te mai gandeai! La ce te gandeai, Costică? La nemurirea sufletului?
Costică (arţăgos): şi la asta, coană mare! Nu văd de ce-ţi pasă dumitale...
Marina: Costică, azi e duminică, ce-ar fi dacă am ieşi şi noi în lume...
Costică: noi... toţi?
Marina: o luăm şi pe mămica, bineînţeles!
Costică se strambă încercand s-o imite.
Marina: ...şi mergem la Snagov! Ce spui?
Costică: la Snagov? Mda...
Marina: ne plimbăm puţin, mancăm acolo... ce zici?
Costică: mm...
Mama Marinei se apropie de Costică.
Mama Marinei: parc-ai vrea să mă laşi acasă, nu? Mă opun! Uite-aşa, vreau şi eu la Snagov!
Costică (încet): la tine acasă, nu vrei?
Mama Marinei (către Marina): auzi-l, ce zice! Să mă duc acasă!
Marina ridică din umeri, exasperată.
Costică (către Marina): nu trebuia să plece? S-au făcut două săptămani, deja.
Marina: şi ce vrei, s-o dai afară pe mămica?
Costică: dragă, eu sunt educat! Cum să fac aşa ceva? (adaugă precipitat): dar ea nu se simte să mai plece?
Mama Marinei: Marino, calmează-ţi-l, că nu ştiu ce-i fac!
Marina îl prinde de braţ pe Costică şi îl conduce către canapea.
Marina: ce zici, dragule, facem cum am zis eu?
Costică: întotdeauna!
Marina îl priveşte cu reproş. Costică oftează.
Costică: bine, bine, fie ca tine, hai la Snagov!
Ies cu toţii. Apare Lenuţa cu un pămătuf de şters praful. Îl aruncă pe măsuţă şi se întinde pe canapea, oftand.
Lenuţa: eeh, ce bine e! Să tot stai... şi toată ziua. Că ăştia abia diseară mai apar. A dus-o pe coana mare la Snagov, a scos-o la aer...
Sună telefonul. Lenuţa se ridică oftand şi merge agale către măsuţă, să răspundă.
Lenuţa: alo! Cine? A... domnişoara! Să nu te cunosc, vezi?... nu e nici unul aci, a venit coana mare şi s-au dus la Snagov... da’ ce vorbeşti aşa... aha! Zici că e accent de Italia... mda! Ce să le spui? Ptiu! Ce faci, domnişoară... ? Bine, bine, le spui! Pa!
Lenuţa închide telefonul şi se caută prin buzunare. Scoate o ţigare, o aprinde şi se aşează în fotoliu, picior peste picior.
Lenuţa: i-auzi, ce face domnişoara noastră, se mărită! Cu un italian, auzi... să vezi scandal în familie! Parc-o văd pe cocoană urland, pe coana mare blestemand şi pe domnul plecand...
Lenuţa încearcă să facă rotocoale de fum. Se aude zgomot de voci, certandu-se în afara scenei. Lenuţa sare de pe fotoliu, ia un ziar de pe masă şi împrăştie fumul.
Lenuţa (bombănind): ăştia s-au şi întors, nu mai poate omul să stea liniştit în casa asta!
În scenă intră val-vartej mama Marinei. După ea, vine plangand Marina.
Mama Marinei: ticălosul! Să-i facă fetei mele aşa o figură... păi nu-l iert, cate zile oi avea!
Marina (printre hohote de plans): m-a părăsit...
Lenuţa se preface că şterge praful, dar e observată de mama Marinei.
Mama Marinei: tu ce stai Lenuţo şi caşti gura? Dispari, c-avem de vorbit!
Lenuţa iese grăbită.
Marina: nu-l mai am pe Costică, mămicăăă...
Mama Marinei: ei, pagubă-n ciuperci! Ia nu mai jeli atat! Parcă era vreun
Făt-Frumos şi l-a mancat zmeul... asta-i bună!
Marina (tanguindu-se): ce fac eu fără Costică, mămică? Bun, rău, era aici...
Mama Marinei: dacă ţi-a trebuit un Costică „educat”...
Marina caută în poşetă, scoate o batistă şi se tamponează la ochi, ştergandu-şi lacrimile.
Marina: am vrut să fie în randul lumii...
Mama Marinei: ei, acum e!
Marina: tocmai cu profesoara de maniere...
Mama Marinei: bărbaţii sunt nişte puşlamale...
Marina (hohotind): să mă lase în mijlocul drumului... şi el să plece cu aia...ah, Costică...
Mama Marinei: un nenorocit!
Marina îşi şterge lacrimile.
Mama Marinei: şi tu nu mă lăsai, că ce ţi-o mai păruiam eu...
Marina: lasă mămică, că o să vadă ea! La partaj cer tot! Dacă vrea libertate, s-o ia de la capăt...
Mama Marinei: să-i iei şi firma! Tot!
Marina: bineînţeles! Să plece gol! Nu-i dau nimic... să văd eu dacă-l mai vrea profesoara aşa...
Intră Lenuţa.
Mama Marinei: nu ţi-am spus să ieşi, Lenuţo? Lasă-ne singure!
Lenuţa: da’ vrusei să vă spui c-a sunat...
Mama Marinei: Lenuţo, tu n-auzi să ieşi...
Marina: aşa întamplare... ce duminică oribilă...
Mama Marinei: Lenuţo! Ce mai aştepţi, ieşi!
Lenuţa se îndreaptă către ieşire, mergand agale.
Marina: ce lovitură...
Lenuţa (vorbeşte repede, grăbită): domnişoara se mărită!
Se face linişte, cele două femei amuţind. Se întorc către Lenuţa care se retrage spre ieşire.
Marina: ce-ai zis, Lenuţo?
Mama Marinei: ia vino mai încoa, Lenuţo... că nu te mancăm!
Lenuţa se apropie.
Marina: mmm?
Lenuţa: a sunat domnişoara şi mi-a zis să vă spun că nu mai vine din Italia, că se mărită acolo, cu un italian...
Marina: ha...
Mama Marinei rămane blocată, cu gura deschisă.
Marina: a sunat domnişoara?
Lenuţa încuviinţează.
Marina: astăzi?
Lenuţa: da, cocoană, asta vroiam eu să spui şi nu mă lăsa coana mare... da’ mi-a zis să vă spui că sună şi diseară...
Lenuţa părăseşte scena. Cele două femei se prăbuşesc tăcute pe canapea.



SFaRŞIT





AGERO STUTTGART. Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart. Conceptia si prezentarea grafica: Lucian Hetco. Redactia: Lucian Hetco

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Teatru scurt
 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

PROFESOARA DE MANIERE

de  Aura Constantin

 

Piesă de teatru într-un act
Personaje:
Costică Domnescu
Marina Domnescu
Lenuţa – servitoarea familiei Domnescu
Mama Marinei Domnescu
Domnul – fiul soţilor Domnescu
Domnişoara – fiica soţilor Domnescu
Antoaneta Zanfir – profesoara de maniere
Decor: un salon modern format din două fotolii, o masă rotundă, un tablou şi o canapea.


Scena I


Cei doi soţi, Marina şi Costică beau cafeaua în salon, fiecare pe cate un fotoliu. Costică fumează.
Marina: am putea cere azil pe undeva, poate că prin Canada...
Costică: da Marino, cum să nu, poate că dacă le pică şi lor P.I.B.-ul ne primesc, ce să mai vorbim! Şi nu se mai cheamă azil, ci emigrare!
Costică se apleacă şi stinge ţigara în scrumiera de pe măsuţă.
Marina: mai vrei dragă o ceaşcă de cafea?
Costică: face semn că nu, pune ceşcuţa pe măsuţă, se ridică şi se întinde alene.
Marina: nu-i frumos să te-ntinzi, Costică...
Costică: scuză-mă, credeam că nu mă vezi!
Marina (furioasă): eu mă chinui să te-nvăţ civilizaţie şi tu... mă iei (îşi caută cuvintele)...
Costică: în băşcălie...
Marina îl priveşte urat. Costică îşi înghite cuvintele.
Marina: ăăă, zi...
Costică (timorat): la mişto?
Marina: (ţipand): Costică!
Costică (grăbit şi supus): în deradere, draga mea!
Marina: aşa... în deradere, da! Vezi, era greu? Mă forţezi să-ţi angajez profesor!
Costică rămane interzis.
Costică (abia murmurand): ce profesor, Marino?
Marina: ei, aista-i! De maniere, dragă! Ditamai omul de afaceri şi cu educaţia asta... ei, zău că nu se poate! N-o să am linişte pană...
Costică: te-ai ţicnit, profesor îmi trebuie mie? Eu am timp de pierdut cu prostiile tale, ce-ţi închipui tu? Eu am afaceri cu oameni mari, nu glumă...
Marina: lasă că ce faci tu pot face şi eu, mare scofală...
Costică (protestand): nu mai spune! Cine a pus firma pe picioare? Eu! Cine s-a plimbat pe la Paris, cu banii scoşi din afaceri făcute de mine? Tu! Prost am fost! Că dacă nu vedeai Parisul, nici eu nu mai vedeam profesor de maniere, auzi!
Marina (bosumflată): dar trebuie să te cizelezi şi tu, Costică... doar l-ai văzut pe pramatia de Parvu, ce-a scos nevastă-sa din el... şi de fumat s-a lăsat, ai văzut? Şi tu? Să fii mai prejos de el? Asta nu vreau eu! (bate cu palma în masă).
Costică (aprinzandu-şi altă ţigare): lasă-l pe Parvu cu ale lui...
Marina: ce, el e mai cu moţ? El poate şi tu nu! Că ce-a făcut Anica din el... lord!
Costică (razand): asta-i, de fapt buba! Te roade că pe mine nu mă poţi clinti din ale mele, nu? Şi ce ţi-ai zis tu? Ia să-l boscorodesc eu că poate-poate... Nevastă, iaca nu vreau!
Marina: ba măcar te mai gandeşti?
Se ridică şi se lipeşte rugătoare de Costică.
Marina: pentru început, să zicem că te laşi de ţigări, da?
Costică: nu-ţi promit!
Se dezlipeşte de Marina, care radiază de fericire.
Costică: am plecat! Azi avem două contracte de încheiat şi nu vreau să-l las pe Parvu singur...
Marina (serioasă): aşa e, să fie amandoi asociaţii, normal, să nu te laşi cumva să
ţi-o ia Parvu înainte...
Costică, exasperat, ridică privirea spre tavan şi oftează.
Marina: iubiţel, te aştept cu nerăbdare...
Costică (preocupat): negreşit!
O sărută pe obraz şi iese din scenă. Rămasă singură, Marina se bucură.
Marina: yes! Yes! Bobocelul meu... te dă iubiţica ta pe brazdă, n-avea grijă!
Marina, entuziasmată, ia un ziar de pe masă şi-l răsfoieşte grăbită, pană ajunge la pagina dorită. Pentru scurt timp citeşte, apoi se repede la telefon, triumfătoare.
Marina: ia să aranjez eu ceva...
Formează un număr de telefon găsit în ziar. Îşi drege glasul.
Marina: alo? Alo, mă auziţi? Aş vrea să discut cu meditatorul... Care? De maniere... A murit...?
Marina rămane o clipă pe ganduri cu receptorul în mană. Îşi revine şi ascultă în continuare.
Marina (consternată): să nu mai sun?
Tresare, priveşte receptorul, după care îl tranteşte în furcă, furioasă.
Marina apucă ziarul şi-l răsfoieşte febril. Găseşte încă un potenţial meditator şi formează numărul.
Marina: alo? Bună ziua! În legătură cu ... nu mai e de actualitate? Aha!
Marina închide telefonul şi ganditoare îşi leagănă piciorul.
Marina: trebuie să apelez la o şcoală de bune maniere. Dar cum? Costică n-o să prea vrea să meargă undeva, adică n-o să vrea deloc! Trebuie să aranjez să vină profesorul la el. Da! Asta am să fac!
Se ridică, azvarle ziarul pe masă şi iese grăbită din scenă. Intră furişandu-se
Lenuţa – servitoarea familiei. Inspectează mai întai scena, după care se linişteşte nevăzand pe nimeni. Cu mişcări studiate se aşează într-unul din fotolii. Se caută prin buzunare, găseşte o ţigare mototolită, o îndreaptă cu atenţie şi o aprinde. Ia una din ceşcuţele de pe masă şi o scurge.
Lenuţa: Aha! Bună cafea am făcut astăzi!
Se ridică şi mai toarnă din cafetieră. Cu gesturi studiate, imitand-o pe Marina se aşează iar pe fotoliu, picior peste picior, potrivindu-şi rochia în aşa fel încat să-i fie descoperiţi genunchii. Aude zgomot şi sare de pe fotoliu speriată. Stinge ţigara urgent şi se preface că strange ceştile de pe masă. Are un acces de tuse puternică, timp în care intră în grabă Costică. Se face că n-o observă şi răscoleşte într-un sertar, vorbind singur.
Costică: dacă nu mă ţinea de vorbă cu prostiile ei, nu uitam actele acasă...
Găseşte ce căuta – un dosar – şi vrea să iasă. În drum către ieşire spune către Lenuţa:
Costică: iar fumezi, Lenuţo? N-ai aflat că doamna vrea să mă las şi eu? Dacă te prinde e vai şi amar de pielea ta!
Lenuţa îşi pune mana la gură, speriată. Costică iese cu dosarul sub braţ.
Lenuţa: tii! Ce mai sperietură mi-a tras ăsta! Ptiu..., drace! Acuşi să fac atac şi altceva nu, Doamne iartă-mă!
Lenuţa face trei cruci mari, scuipă în san şi grăbită brusc, strange de pe masă ceştile şi cafetiera, ieşind cu ele pe tavă.
În scenă îşi fac apariţia cei doi copii ai familiei: domnul şi domnişoara. Amandoi studenţi la „particulară”. Au părul valvoi şi sunt îmbrăcaţi în halate de casă.
Domnul (căscand): ăştia au întins-o... (ţipand): Lenuţooo!
În culise se aude zgomot de vase sparte.
Domnişoara (plictisită): i-auzi, tampita, iar a spart ceva... să vezi ce-i face maman!
Apare Lenuţa cu şorţul pătat de cafea.
Lenuţa: m-ai chemat, domnu’?
Domnişoara (arogantă): ţi s-a părut, dragă! Lasă că te chemăm noi cand vrem, nu cand vrei tu!
Lenuţa saltă din umeri şi iese. Cei doi rad în hohote. Domnul se tranteşte pe canapea şi îşi sprijină picioarele pe măsuţă.
Domnişoara: ai fost mortal aseară, frăţioare! Toată discoteca era cu ochii pe tine.
Domnul (plictisit): dacă am făcut cinste la toţi... normal! Hai, scoate şi tu o ţigare!
Domnişoara se caută în buzunar. Îi întinde pachetul. Domnul aprinde ţigara, trage două fumuri şi apare Lenuţa bombănind. Domnul sare de pe canapea încercand să pitească ţigara la spate.
Lenuţa: miroase! Simţesc io că miroase!
Adulmecand aerul, Lenuţa îl ocoleşte şi vede ţigara.
Lenuţa: acu’ că mai aveai vreo două sute de data ailaltă, mai pune două de-o parte, că nu mai tac! Te spui!
Domnişoara îi ia apărarea fratelui său.
Domnişoara: lasă coană Lenuţo, că parcă tu nu fumezi...
Lenuţa: şi, m-aţi prins careva? Nimeni! Atunci nu fumez! Este?
Domnul: diseară îţi dau banii, mă jur!
Lenuţa: ha! Jură-te, că te-ai mai jurat de vreo două ori şi nema! Nu mai ţine, vreu banii! Acu, şi pe loc, iaca!
Cei doi fraţi au schimbat o privire între ei.
Domnul (către sora lui, rugător): please...
Domnişoara se ridică din fotoliu oftand.
Domnişoara: Lenuţo, valea jos! La bucătărie cu tine. Să ne aduci micul dejun, abia după aia o să vezi banii!
Lenuţa (ranjind): imediat, don’şoară... da’ poate că pranzul!
Domnişoara (strigand): ieşi!
Lenuţa se grăbeşte şi dispare mormăind ceva inteligibil.
Domnul: ne mănancă asta de bani, să vezi!
Domnişoara: şi totul din cauza babacei, că nu vrea ea să ne vadă fumand... am ajuns să ne şantaşeze servitoarea...
Domnul: hai să ne cărăm, dracului, la un bar, ce mai pierdem timpul în fosila asta de casă!
Domnişoara: stai să vină şantajista cu mancarea! Mancăm şi ieşim!
Domnul: mă duc să mă-mbrac!
Plictisită, domnişoara aprobă cu o mişcare a capului. Îşi face de lucru răsfoind unul din ziarele de pe măsuţă.
Intră Lenuţa cu tava încărcată.
Domnişoara: ştii ceva, ne-am răzgandit! Venim noi jos să ciugulim ceva. Ieşim în oraş după aceea.
Lenuţa pufneşte nervoasă şi iese cu tava din scenă. Domnişoara iese şi ea.


Scena II


Aceeaşi scenă, dar a doua zi. Marina savurează cafeaua în acelaşi fotoliu. Apare Costică, care îşi aranjează cravata. Se aşează pe celălalt fotoliu. Marina îl serveşte cu cafea.
Costică: mi-ai văzut ţigările? Nu le găsesc!
Marina: iubiţel, n-ai înţeles, nu mai fumezi! Gata, obiceiul ăsta trebuie să dispară! Nu mai e „high-life” să fumezi, nu pricepi?
Costică (fierband): iubiţel, de două zile ai ceva cu mine! Ba asta, ba profesorul de maniere... ce-ţi veni, iubiţelul meu?
Marina: că doar n-om fi noi ăi mai proşti, dragă! Trebuie să fii la înălţimea societăţii... apropos! Maine vine mama...
Costică (cu vocea gatuită): mama ta sau... mama mea?
Marina: mama mea, desigur! A ta de unde să vină, din mijlocul campului? Nu vezi că nu vrea sub nici un chip să lase sapa? Ce, credeai că s-a răzgandit peste noapte? (rade): Ha, ha, ha!
Costică: e clar, ai ceva cu mine! Iubiţel, eşti supărată pe mine, ce-am făcut, spune-mi, că nu mai rezist! (ţipand): acum o să fiţi două care să mă bateţi la cap!
Din fotoliul în care stă, Marina îl priveşte impasibilă. Vrea să zică ceva dar e întreruptă de intrarea copiilor. Cei doi năvălesc pe uşă şi se aruncă în genunchi, băiatul în faţa tatălui, iar fata în faţa mamei.
Domnul: te rog, tată! Lasă-ne să plecăm într-o excursie cu colegii... Te rugăm...
Domnişoara: te rog, maman...
Costică rămane blocat. Marina se ridică de pe fotoliu, îşi ocoleşte fiica şi se sprijină de fotoliul lui Costică. Acesta o urmăreşte cu privirea fixă.
Costică: plecaţi, mă, să nu vă mai văd, că şi dacă staţi acasă tot nu faceţi nimic.
Cei doi: mersi, tata, mersi...yuhu!
Ies amandoi în fugă sărind de bucurie.
Costică: îmi dai ţigările alea odată?
Marina se aşează pe fotoliul ei.
Marina: le-am aruncat!
Costică: atunci plec!
Marina: pleacă!
Costică se ridică nervos, îşi caută servieta şi iese.
Rămasă singură, Marina se ridică veselă de pe fotoliu şi face o piruetă. Sună telefonul. Ia telefonul de pe măsuţă şi se întinde pe canapea, după care ridică receptorul.
Marina: alo? Da, eu sunt, eu! A!... desigur, am vorbit ieri, cand am fost la agenţie cu şefa dumneavoastră. A zis că îmi recomandă o persoană drăguţă, dar nu eraţi acolo... da... vă dau adresa. E vorba de soţul meu, îl găsiţi la birou în fiecare zi de la 10 pană seara tarziu. Da... notaţi? Locotenent Dragnea... nr. 24. Vine langă Piaţa Romană... a, ştiţi locul! Bine! Da, vă puteţi duce de azi, sigur că da, întrebaţi de domnul Costică, domnul Costică Domnescu! El e patronul. La revedere!
Marina se ridică de pe canapea fericită. Aşează telefonul pe măsuţă şi se plimbă nerăbdătoare pe scenă.
Marina: deci încep lecţiile, Costică dragă! Să nu fi supărat pe mine, că ai să vezi ce om va scoate din tine...
Din culise apare o doamnă în varstă. Poartă un deux-piece bleumarin, pe cap are o pălărie cu boruri scurte. După ea intră Lenuţa care duce două geamantane destul de grele.
Doamna: fetiţa mea!
Marina: mămică!
Cele două se sărută zgomotos şi se îmbrăţişează. În spatele lor, Lenuţa dă drumul bagajelor din mană. Acestea cad cu zgomot pe podea. Cele două nu par a auzi. Se îmbrăţişează în continuare.
Marina: ai venit de una singură, ţi-am spus că te aşteaptă şoferul, mămico... Se poate, dumneata nu vrei să pricepi...
Doamna: care şofer, dragă? Află că nu era nici un şofer, de data asta chiar vream eu să mă ducă şoferul, da’ ia-l de unde nu-i!
Marina: tiii! Lenuţo, unde e Fane? S-a dus la gară sau nu?
Lenuţa: apăi, ţi-oi spune, dacă nu mă spui...
Marina (ţipand): spune odată, Lenuţo, că nu ştiu ce-ţi fac!
Lenuţa: păi, a zis că oricum coana mare nu serveşte maşină, tot un taxi o să ia, ca de obicei, aşa că nu s-a mai dus la gară, mai ales că trebuia să-i ducă şi pe domnul şi domnişoara la avioane...
Marina: ce... avioane?
Lenuţa: păi n-au plecat cocoană, cu avionul?
Marina: unde?
Lenuţa: acolo, în Italia, parcă...
Marina: ce Italia, Lenuţo, baţi campii, copiii au plecat în excursie, la Braşov!
Lenuţa (razand): aha! La Braşov, carevasăzică! Să fii mata sănătoasă, da’ ei a luat avionul!
Marina îşi pune mana la frunte şi alunecă pe canapea.
Marina: ah! Mi-e rău!
Mama sa se aşează langă ea pe canapea şi o mangaie pe frunte, încercand s-o calmeze.
Mama Marinei: hai, mamă nu te mai supăra, că oricum m-am descurcat. Gata! Şi lasă şi copiii în pace! Pe vremea ta nu te puteam duce decat la staţiunile noastre, bietul tată-tău... ehee! Şi ce greu făcea rost de bilete... Acu’ lasă-i să se bucure şi ei de libertate! Hai, ridică-te de aici şi spune-mi ce mai e pe la voi...
Marina se strecoară pe langă mama ei şi coboară de pe canapea. Îşi aranjează coafura. Dă cu ochii de Lenuţa care stătea sprijinită de măsuţă.
Marina: hai, Lenuţo, ce mai stai pe aici? Treabă n-ai?
Lenuţa saltă din umeri, se întoarce şi iese.
Marina: ăştia au început să-şi facă de cap! Nu mă mai înţeleg cu ei!
Mama Marinei: şi? Costică ce face? Tot aşa bădăran e?
Marina (aşezandu-se pe un fotoliu): vai mamă! Nu vorbi aşa de Costică al meu...
Mama Marinei: ei, dar cum? Nu-i bădăran? Lasă dragă, că ţi-l cunosc eu cate parale face!
Marina (misterioasă): ei, de-acum n-o să mai fie...
Mama Marinei: ce vrei să spui, dragă?
Marina: mămică (trage adanc aer în piept, emoţionată), ei bine, i-am angajat profesor!
Mama Marinei: ce fel de profesor? Ia zi, ce profesor?
Marina: de maniere!
Mama Marinei (stupefiată): ha... ! la ce-i trebui? Dai banii degeaba, Marino mamă...
Marina: lasă, mămico, nu vrei să-l vezi domn? Asta o să fie! Păi se poate..., păi să-l vezi pe prietenul lui, Parvu...
Mama Marinei: a! Ăl de are firma cu el, aşa..., ia zi ce-a făcut?
Marina: ohoo..., e supercivilizat! A făcut nevastă-sa din el..., că nu-l recunoşti!
Mama Marinei: da, aşa ar trebui, că de! Acu’ e ditamai omu’! nu mai poţi fi oricum... mai ales că s-a ajuns, e om important de-acuma! Foarte bine ai făcut, Marino mamă, aşa, scoate untul din el...
Marina: gata, să se lase de fumat, să termine cu înjurăturile, să se poarte şi să vorbească frumos... să termine cu renumitele lui mitocănii!
Mama Marinei: şi el ce zice, nu-i convine, nu?
Marina: bineînţeles că nu! Mă acuză că am ceva cu el, că m-am pus pe capul lui...
Mama Marinei: ei, lasă că-l mai pisez şi eu, cat stau pe la voi...
Marina: să nu care cumva să te amesteci..., nu! Ştiu eu ce faci dumneata cand te apuci de el, nu vă mai despart... în veci!
Mama Marinei: că doar n-o să stau momaie, uitandu-mă la bădăran!
Marina: ba da, mămică, ba da! Să nu te aud că-i zici ceva... lasă-l! Trebuie luat cu binişorul, asta e! Că ştii bine că-i căpos... Iar de la dumneata nici atat nu primeşte sfaturi, ba e în stare să facă invers, de dragul de-a te necăji. Trebuie să procedăm cu tact! Dar mai întai să vedem cum iese prima întalnire cu profesorul, cu profesoara de fapt, că i-am găsit profesoară...
Mama Marinei: s-au văzut, gata? Şi nu ţi-a spus nimic? Înseamnă că se dă pe brazdă, ce mai...
Marina: mămică, de-abia a ajuns profesoara, astăzi e prima zi, de unde să ştiu dacă îi convine sau nu, aşteptăm cand vine acasă, să vedem...
Mama Marinei: aha!
Marina se ridică de pe fotoliu şi îşi consultă ceasul de la mană.
Marina: de fapt ar trebui să ajungă în curand...
În această clipă apare Costică. Marina îl întampină zambitoare. Îi ia servieta din mană şi îl invită să se aşeze pe unul din fotolii.
Marina: ia loc, iubiţel! Uite cine a venit pe la noi...
Costică se aşează pe fotoliul indicat.
Costică: ce onoare pe casa noastră! Să fim vizitaţi de regina-mamă... Sărut-mainile, alteţă!
Mama Marinei: obraznic şi insolent ca întotdeauna! Ei, parcă n-aş ştii ce m-aşteaptă cand vin şi eu o dată-n an la voi...
Costică: care o dată pe an, coană mare? Poate o dată pe lună! Parcă ai fost şi luna trecută, dacă ţin eu bine minte...
Marina: hai, gata cu cearta dintre voi, că mă supăraţi! Costică, povesteşte-ne cum a fost azi la birou. Ai avut o zi grea?
Marina îşi priveşte mama cu subînţeles.
Costică îşi trece mana prin păr, pieptănandu-l. Cele două femei aşteaptă cu sufletul la gură răspunsul.
Costică: mm... aşa ş-aşa! Dar ce surpriză mi-ai făcut cu profesoara ta...
Marina (fericită): aşa-i că ţi-a plăcut, iubiţel?
Costică (razand): ha, ha, ha, normal! Cui nu i-ar plăcea?
Mama Marinei îl studiază încruntată. Costică o observă. Îşi schimbă expresia feţei redevenind sobru. Îşi drege vocea şi înghite în sec.
Costică: am stabilit de maine o serie de întalniri care să mă facă „domn” cum vreţi! Profesoara a fost destul de drăguţă şi şi-a modificat programul în funcţie de al meu...
Mama Marinei (pufnind ironică): cred şi eu! Doar nu era să...
Marina (cu reproş în glas): mămică! Te rog!
Costică (încet): mai bine i-ai pune şi ei meditator...
Marina: Costică, mă bucur că-ţi place! Aşa o să fii şi tu în randul lumii, mai... subtil, nu ca acum, ca din topor!
Mama Marinei: ţi-am zis io că dai banii degeaba, că tot mocofan rămane...
Costică o priveşte urat.
Costică (încet): cotoroanţă!
Marina: apropo! Dragă, tu ştii unde sunt copiii noştri?
Costică: unde?
Marina: auzi ce zice Fane, că i-a dus dimineaţă la aeroport, au plecat în Italia!
Costică: şi ce-mi spui mie, tu parcă trebuia să ai grijă de ei...
Marina: dar mie mi-au spus că pleacă la munte, cine ştie pe unde or fi, mititeii...
Costică: lasă-i dragă că nu-i ţine nimeni degeaba acolo, ce crezi! Vin ei cand termină banii!
Mama Marinei (pufnind): nici nu-i pasă!
Costică: lasă coană mare că nici mata nu te-ai spetit prea tare, uite ce-ai scos! (o arată pe Marina)
Marina (furioasă): Costică, te rog! Fără jigniri în casa asta!
Mama Marinei: dar e chiar neam prost, dragă! Ţăran din camp, n-ai ce-i face! Mi-e şi lehamite de ăştia ca el!
Costică se ridică şi se îndreaptă către ieşire cu mainile în buzunare.
Costică: mă scuzaţi, alteţă, ţăranul se retrage la bucătărie, să nu vă mai vadă! Mai bine stau cu Lenuţa, decat cu voi...
Marina (strigand): Costică!
Costică: da, dragă, merg să mănanc, mi-e foame!
Costică iese din scenă fluturand mana în semn de rămas bun către cele două femei.
Mama Marinei (oftand): nu e nimic de capul lui, ce să mai vorbim! De speriata aia de maică-sa, nici atat... trebuia să te uiţi mai bine cand l-ai luat!
Marina: lasă, mamă, l-a crescut şi ea cum a putut! Aşa şi fără tată... a fost greu, realizezi, nu?
Mama Marinei: ce tu n-ai crescut tot fără tată? Aveai şaişpe ani cand ne-a părăsit... Ei asta-i bună, ş-apoi tu eşti tu, iar tu eşti de o mie de ori mai bine ca el!
Marina: lasă mamă că nu e chiar aşa... Mai bine să mergem la masă şi noi, ce zici?
Mama Marinei: că bine zici, mi-e cam foame!
Cele două se îndreaptă către ieşire.


Scena III


Acelaşi decor, a doua zi, dimineaţă. Intră Costică. După el vine Lenuţa, cu tava de cafea. Costică se aşează pe fotoliu. Caută ceva printre ziarele de pe masă.
Costică: mi le-a aruncat şi pe astea!
Lenuţa lasă tava pe masă şi vrea să iasă.
Costică: Lenuţo! Nu pleca! Unde-s cucoanele?
Lenuţa: au plecat în oraş, domnule.
Costică: aşa devreme? Au căzut din pat cu gandul la tocat banii...
Lenuţa vrea să iasă.
Costică (vesel): stai, Lenuţo! Dacă suntem singuri acasă, nu fumăm o ţigare?
Lenuţa: ar fi loc, da... io ştiu! N-avem ţigări, domnule!
Costică: n-ai tu nici una, asta nu mai cred! Hai că ţi le plătesc eu, să nu te zgarceşti!
Legănandu-se, Lenuţa se cam codeşte să-i răspundă. Pană la urmă oftează adanc, ridică şorţuleţul alb şi scotoceşte în buzunarul fustei. Scoate un pachet început, cam mototolit şi il oferă lui Costică.
Lenuţa: asta-i tot ce am, domnule!
Costică îşi freacă mainile fericit, se ridică din fotoliu şi ia pachetul de la Lenuţa. Scoate o ţigară şi-o aprinde şi trage un fum mulţumit.
Costică (întinde pachetul către Lenuţa): ia şi tu, Lenuţo!
Lenuţa face semn că nu vrea. Toarnă cafea în ceaşcă şi îl serveşte pe Costică.
Lenuţa: dacă ne prinde cocoana... Pe dumneavoastră nu, da’ pe mine...
Costică: cucoana şi-a pus în cap să mă lase de fumat, aşa că vezi tu, nici eu n-o s-o duc bine, dacă mă prinde!
Lenuţa clatină capul, dezaproband ideile cucoanei.
Costică: aia nu, aia nu, păi ce-o vrea să mă călugăresc? Ce viaţă e asta!
Lenuţa clatină capul în semn de aprobare.
Costică: ce, dacă mai fumez, dacă mai beau şi eu un şpriţ din cand în cand, ce-o fi foc?
Lenuţa neagă mişcandu-şi capul.
Costică: cică nu e „haiglaiff”, auzi! Mă rog, aşa o fi, cum spune ea...
Lenuţa aprobă.
Costică: mi-a pus şi profesoară, de maniere...! Ee... aici nu zic nu, că e drăguţă foc. Numai să mă uit la ea şi tot mi-ar conveni. Dar problema e alta: ce, eu nu eram un domn?
Lenuţa neagă. Îşi dă seama ce face, tresare şi aprobă. Costică stinge ţigarea. Se ridică de pe fotoliu şi lasă ceaşca de cafea pe măsuţă. Îşi aranjează ţinuta şi oftează.
Costică: trebuie s-o iau din loc. Gata cu odihna! Azi am o zi grea.
Lenuţa ridică din umeri. Se apropie de masă, strange totul pe tavă şi iese din scenă. Costică îşi aranjează cravata folosind geamul unui tablou pe post de oglindă.
Costică (admirandu-se): hai că sunt drăguţ şi eu... ce-o zice profesoara despre mine, oare? Mmm! Frumuşică foc, fătuca asta... Parcă, parcă mă-mpinge dracu’... Hop! Ce spun? (priveşte în jur cu teamă) Poate m-aude careva! (îşi loveşte gura cu palma)
Sună telefonul. Costică se aşează pe fotoliu şi răspunde.
Costică: alo? Da, casa Domnescu...
Se ridică brusc în picioare şi se balbaie emoţionat.
Costică: da, domnişoara Zanfir, sigur că puteţi urca...
Închide telefonul şi îşi aranjează părul, trecandu-şi mana prin el.
Costică: Lenuţoo...
Apare Lenuţa aproape alergand.
Lenuţa: ce e domnule, arde?
Costică: vezi că o să sune o domnişorică bine, s-o laşi să intre. (mandru): Mă vizitează pe mine. O aduci aici şi dispari! Ai înţeles?
Lenuţa (mirată): bine, domnule!
Se aude soneria şi Lenuţa iese. Costică înşfacă un ziar de pe măsuţă şi se tranteşte pe canapea, prefăcandu-se că citeşte ziarul. Lenuţa se întoarce cu profesoara. Aceasta are între douăzecişicinci şi treizeci de ani şi este o prezenţă absolut fermecătoare. Costică se ridică să o întampine.
Costică: ce plăcere îmi faceţi domnişoară, să mă vizitaţi...
Profesoara: bună dimineaţa, domnu’ Costică!
Costică: sărutmana!
Costică îi sărută mana şi o invită cu un gest larg să ia loc langă el, pe canapea. Profesoara se aşează.
Costică: doriţi o cafea, domnişoară?
Profesoara: nu, mulţumesc, am servit cafeaua. Şi v-aş ruga să-mi spuneţi pe nume. Antoaneta e mai frumos decat „domnişoară”... (rade), nu-i aşa?
Costică o atenţionează discret pe Lenuţa să plece. Aceasta îi priveşte nemulţumită. Se întoarce şi iese. Costică se aşează langă profesoară pe canapea.
Costică: dar trebuie să-mi spui şi tu pe nume!
Antoaneta: de acord, Costică! Uite de ce am venit, am putea să ţinem lecţia de astăzi, aici? Am o întalnire peste o oră chiar aici, langă casa ta...
Costică: bineînţeles, scumpa... îîî (îşi drege vocea), Antoaneta dragă, sigur...
Antoaneta răsuflă uşurată şi se ridică de pe canapea, plimbandu-se pe scenă.
Antoaneta: bun! Astăzi vom vorbi despre... restaurante, ce zici?
Costică: perfect!
Antoaneta: spune-mi, cum procedezi cand îţi inviţi soţia la restaurant...
Costică: da’ cine o invită... hm!
Antoaneta îi aruncă o privire dojenitoare, drept pentru care Costică devine mai cooperant.
Costică: n-am putea folosi alt cuvant în loc de soţie? Să zicem că... te invit pe tine la restaurant! N-ar fi mai frumos?
Antoaneta: bine, pe mine! Deci, ajungem la restaurant, cine intră primul?
Costică: eu bineînţeles, să văd dacă-mi convine!
Antoaneta îl priveşte cu reproş.
Antoaneta: stai, nu te grăbi cu explicaţiile, asta-i treaba mea, tu răspunde, doar! E adevărat că intri primul, dar pentru că trebuie să mă protejezi de privirile indiscrete ale celor din local...
Costică: aha!
În scenă năvăleşte Lenuţa, foarte agitată.
Lenuţa: au sosit cocoanele, domnule... s-o scot p-asta de aici, că e de rău...
Antoaneta o priveşte de sus.
Antoaneta: auzi, dragă, află că plec şi singură!
Costică: Lenuţo, gata! Lasă să vie cucoanele! Ce dacă? Şi ce te bagi tu?
Antoaneta: da, chiar aşa? Care-i treaba ta?
Lenuţa se calmează dintr-o dată, ridică din umeri şi se-ndreaptă spre ieşire.
Lenuţa: io-ţi spusei, dacă nu vrei să te iei după mine, de! Da’ aia bătrană e furioasă foc!
Costică face semn din mană că nu-i pasă. Iese Lenuţa şi intră Marina şi mama sa. Marina (ţipand): aha! Ce caută Costică, asta aici? Ah! Mămică, mor! Uite ce-mi face nemernicul!
Marina se lasă susţinută de mama sa şi îşi face vant cu palma.
Marina: n-am aer...
Mama Marinei: îţi baţi joc de fi-mea? Stai că ţi-arăt eu!
Costică rămăsese blocat de avalanşa de reproşuri. Incapabil să răspundă, le privea cu gura deschisă.
Antoaneta: doamnelor, eu sunt profesoara...
Marina îşi revine subit.
Mama Marinei: care profesoară?
Antoaneta: de maniere! Aţi uitat? Am înţeles că aţi vorbit cu şefa mea, ieri...
Marina: hm!
Antoaneta: oricum trebuia să plec, mă scuzaţi! La revedere!
Se strecoară printre cele două femei. Costică se prăbuşeşte pe canapea. Îşi sprijină capul în palmă. Oftează prelung şi îşi priveşte supărat soţia şi soacra. Acestea au în braţe pachete de cumpărături pe care le pun pe fotolii.
Marina: asta e profesoara?
Mama Marinei: trebuia să ceri un bărbat, dragă! Sau una mai în varstă, nu asta cu fusta scurtă!
Costică se ridică şi vrea să iasă fără să fie observat, e văzut însă de Marina.
Marina: unde pleci? Explică-ne, ce căuta acasă la noi?
Mama Marinei: da, da, chiar aşa! Ce căuta asta în lipsa fetei mele?
Costică: calmaţi-vă, a venit pentru lecţie...
Marina: ei, zău, la birou nu putea să-ţi dea lecţii, fără s-o văd eu?
Costică: avea treabă în zonă şi...
Mama Marinei: deşucheatule! Dacă n-apucam să venim noi cine ştie ce se întampla!
Costică (strigand): nu mai arunca paie pe foc, coană mare! Gata! Ce e aşa de grav? Am plecat la birou, că văd că nu ies la capăt cu voi...
Iese din scenă furios. Marina se aşează pe canapea.
Mama Marinei: dac-ai vrut maniere, că merita Costică maniere... Ăsta nu merită nimic! Acu’ i-ai adus şi femeie la nas, de-a gata! Oof! Tăntăloaico!
Mama Marinei se apucă de desfăcut bagajele. Marina se ridică de pe canapea şi se plimbă ganditoare pe scenă.
Mama Marinei: ce faci acum? Doar nu-l boceşti! Lasă dragă, că e plină lumea de bărbaţi, asta să fie problema ta! Găseşti tu altul, dacă nu, te mai ajut şi eu, uite de pildă feciorul Săfticăi şi acu’ oftează după tine...
Marina (ridicand vocea): mamă! Încetează! N-am nevoie de bărbat, ci de Costică! Şi nu mai aranja mata cum vrei, că nu-ţi iese pasenţa!
Mama Marinei (mirată): eu vreau să te ajut...
Marina: să scap de Costică, vrei să mă ajuţi mata, ştiu eu!
Mama Marinei: ei, lasă că tot nu-l ţii cu forţa, dacă e să plece, pleacă şi gata! Şi
nu-l mai boci de pe acum...
Marina (cu voce slabă): ai dreptate...
Mama Marinei: parcă tată-tău n-a făcut tot aşa! Ăştia ne sunt bărbaţii... Prind una mai tinerică şi... gata, nu te mai înţelegi cu ei!
Marina: dacă zici mata...
Mama Marinei: fii mai înfiptă, nu sta cu capu-n pămant!
Marina îşi îndreaptă corpul şi zambeşte.
Marina: bine zici, ia să terminăm cu povestea asta, că mă oboseşte deja! Hai să ne probăm cu noile haine.
Cele două femei îşi iau sacoşile şi ies pe uşă.



Scena IV


Marina şi mama sa discută amandouă aşezate pe canapea.
Mama Marinei: am uitat să-ţi spun, ieri am văzut reduceri la magazinul nostru preferat. Erau nişte costume pentru tine... o minunăţie!
Marina: mergem maine, neapărat!
Intră Costică, posomorat. Îşi toarnă cafea din cafetieră. Se aşează tăcut pe un fotoliu. Se face că nu le vede pe cele două femei.
Mama Marinei (arată către Costică): da’ ce-are ăsta de e aşa mut?
Marina saltă cu indiferenţă din umeri.
Marina: Costică, ţi-e bine?
Costică pare că nu aude. Soarbe în continuare din ceaşca de cafea. Cele două femei se privesc contrariate.
Marina (tare): Costică...?
Costică tresare.
Costică: ha! Ce e, dragă, ce e?
Marina: păi eu cu cine vorbesc?
Costică: te-am auzit, dar mă gandeam...
Mama Marinei: da’ bine te mai gandeai! La ce te gandeai, Costică? La nemurirea sufletului?
Costică (arţăgos): şi la asta, coană mare! Nu văd de ce-ţi pasă dumitale...
Marina: Costică, azi e duminică, ce-ar fi dacă am ieşi şi noi în lume...
Costică: noi... toţi?
Marina: o luăm şi pe mămica, bineînţeles!
Costică se strambă încercand s-o imite.
Marina: ...şi mergem la Snagov! Ce spui?
Costică: la Snagov? Mda...
Marina: ne plimbăm puţin, mancăm acolo... ce zici?
Costică: mm...
Mama Marinei se apropie de Costică.
Mama Marinei: parc-ai vrea să mă laşi acasă, nu? Mă opun! Uite-aşa, vreau şi eu la Snagov!
Costică (încet): la tine acasă, nu vrei?
Mama Marinei (către Marina): auzi-l, ce zice! Să mă duc acasă!
Marina ridică din umeri, exasperată.
Costică (către Marina): nu trebuia să plece? S-au făcut două săptămani, deja.
Marina: şi ce vrei, s-o dai afară pe mămica?
Costică: dragă, eu sunt educat! Cum să fac aşa ceva? (adaugă precipitat): dar ea nu se simte să mai plece?
Mama Marinei: Marino, calmează-ţi-l, că nu ştiu ce-i fac!
Marina îl prinde de braţ pe Costică şi îl conduce către canapea.
Marina: ce zici, dragule, facem cum am zis eu?
Costică: întotdeauna!
Marina îl priveşte cu reproş. Costică oftează.
Costică: bine, bine, fie ca tine, hai la Snagov!
Ies cu toţii. Apare Lenuţa cu un pămătuf de şters praful. Îl aruncă pe măsuţă şi se întinde pe canapea, oftand.
Lenuţa: eeh, ce bine e! Să tot stai... şi toată ziua. Că ăştia abia diseară mai apar. A dus-o pe coana mare la Snagov, a scos-o la aer...
Sună telefonul. Lenuţa se ridică oftand şi merge agale către măsuţă, să răspundă.
Lenuţa: alo! Cine? A... domnişoara! Să nu te cunosc, vezi?... nu e nici unul aci, a venit coana mare şi s-au dus la Snagov... da’ ce vorbeşti aşa... aha! Zici că e accent de Italia... mda! Ce să le spui? Ptiu! Ce faci, domnişoară... ? Bine, bine, le spui! Pa!
Lenuţa închide telefonul şi se caută prin buzunare. Scoate o ţigare, o aprinde şi se aşează în fotoliu, picior peste picior.
Lenuţa: i-auzi, ce face domnişoara noastră, se mărită! Cu un italian, auzi... să vezi scandal în familie! Parc-o văd pe cocoană urland, pe coana mare blestemand şi pe domnul plecand...
Lenuţa încearcă să facă rotocoale de fum. Se aude zgomot de voci, certandu-se în afara scenei. Lenuţa sare de pe fotoliu, ia un ziar de pe masă şi împrăştie fumul.
Lenuţa (bombănind): ăştia s-au şi întors, nu mai poate omul să stea liniştit în casa asta!
În scenă intră val-vartej mama Marinei. După ea, vine plangand Marina.
Mama Marinei: ticălosul! Să-i facă fetei mele aşa o figură... păi nu-l iert, cate zile oi avea!
Marina (printre hohote de plans): m-a părăsit...
Lenuţa se preface că şterge praful, dar e observată de mama Marinei.
Mama Marinei: tu ce stai Lenuţo şi caşti gura? Dispari, c-avem de vorbit!
Lenuţa iese grăbită.
Marina: nu-l mai am pe Costică, mămicăăă...
Mama Marinei: ei, pagubă-n ciuperci! Ia nu mai jeli atat! Parcă era vreun
Făt-Frumos şi l-a mancat zmeul... asta-i bună!
Marina (tanguindu-se): ce fac eu fără Costică, mămică? Bun, rău, era aici...
Mama Marinei: dacă ţi-a trebuit un Costică „educat”...
Marina caută în poşetă, scoate o batistă şi se tamponează la ochi, ştergandu-şi lacrimile.
Marina: am vrut să fie în randul lumii...
Mama Marinei: ei, acum e!
Marina: tocmai cu profesoara de maniere...
Mama Marinei: bărbaţii sunt nişte puşlamale...
Marina (hohotind): să mă lase în mijlocul drumului... şi el să plece cu aia...ah, Costică...
Mama Marinei: un nenorocit!
Marina îşi şterge lacrimile.
Mama Marinei: şi tu nu mă lăsai, că ce ţi-o mai păruiam eu...
Marina: lasă mămică, că o să vadă ea! La partaj cer tot! Dacă vrea libertate, s-o ia de la capăt...
Mama Marinei: să-i iei şi firma! Tot!
Marina: bineînţeles! Să plece gol! Nu-i dau nimic... să văd eu dacă-l mai vrea profesoara aşa...
Intră Lenuţa.
Mama Marinei: nu ţi-am spus să ieşi, Lenuţo? Lasă-ne singure!
Lenuţa: da’ vrusei să vă spui c-a sunat...
Mama Marinei: Lenuţo, tu n-auzi să ieşi...
Marina: aşa întamplare... ce duminică oribilă...
Mama Marinei: Lenuţo! Ce mai aştepţi, ieşi!
Lenuţa se îndreaptă către ieşire, mergand agale.
Marina: ce lovitură...
Lenuţa (vorbeşte repede, grăbită): domnişoara se mărită!
Se face linişte, cele două femei amuţind. Se întorc către Lenuţa care se retrage spre ieşire.
Marina: ce-ai zis, Lenuţo?
Mama Marinei: ia vino mai încoa, Lenuţo... că nu te mancăm!
Lenuţa se apropie.
Marina: mmm?
Lenuţa: a sunat domnişoara şi mi-a zis să vă spun că nu mai vine din Italia, că se mărită acolo, cu un italian...
Marina: ha...
Mama Marinei rămane blocată, cu gura deschisă.
Marina: a sunat domnişoara?
Lenuţa încuviinţează.
Marina: astăzi?
Lenuţa: da, cocoană, asta vroiam eu să spui şi nu mă lăsa coana mare... da’ mi-a zis să vă spui că sună şi diseară...
Lenuţa părăseşte scena. Cele două femei se prăbuşesc tăcute pe canapea.

SFARŞIT

 

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.