index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

 

Rostul răului de maşină

Simona Anomis

Impresii si pareri personale in FORUM

 


Toate drumurile duc undeva, până şi fundăturile au rostul lor, dau într-un zid, pe care unii reuşesc să-l treacă, pe când alţii sunt atât de trişti încât văd printre cărămizi, necazurile altora.
Am plecat la un drum necesar. M-am urcat în maşină, pe uşa din dreapta, în limitele normalului, lăsându-mi inima sa bată mai departe, poate puţin mai tahicardic, dar încă în parametrii optimali. M-am legat în centură, cu acuta senzaţie că-mi agăt lanţuri grele de piept, că-mi arestez simţurile şi le târăsc ca pe nişte criminale cu cătuşe la mâini, prin faţa tuturor ... Am închis o secundă ochi, înainte ca motorul să înceapă a toarce, ca un motan împieliţat, foarte mulţumit de cifra octanică a laptelui, pentru a murmura un: Doamne ajută!- ca să-mi liniştesc nervii, nu să simt că rostesc, de fapt, un fel de blestem şi să simt frica cuibărindu-se viperin între ventricolele inimii mele.
La fiecare bătaie de acum în colo o s-o simt, pe ea, frica, cum se bălăceşte în spaţiile intestiţiale, plonjând besmetic înapoi în vase, printre eritrocitele din marea aortă.
Mă fac că nu observ anormalul, cum se strecoară nepoftit printre roţi, urcând peste pragul durerii, dincolo de ventilatoare, să-mi ţină tovărăşie. Ignoranţa mea mă obligă să aprind radioul, dar o frână neaşteptată, pusă din cauza boului din faţă, după cum mă lămureşte soţul meu, aduce alt tovarăş de călătorie în cabina strâmtă a maşinii: greaţa. Nici n-am pornit bine că s-a şi intstalat răul. Dacă închid ochii mă năpădesc alte senzaţii, pe căi auditive, foarte introductive minţii mele! N-am cum să-mi solicit la maxim terminaţiile nervoase, neuronii se pregătesc deja să intre în grevă, acolo în canalele vestibulare, în labirintul urechii interne, unde echilibrul caută înnebunit să-şi înţeleagă efectul reacţiunii.
Am aplecat privirea. Ţintuită la picioare, privirea... se încearcă din partea retinei un efort considerabil. Trebuie să fixeze podeaua, griul covoraşului de la picioare, evitând alţi intruşi, culorile vii ale lumii, fuga pomilor, a clădirilor pe lângă care trece maşina. Caut siguranţa. Gândul îmi joacă o festă sub imperiul răului general. Îmi imaginez pentru o clipă, o clipă doar, şi s-a zis cu mine.. îmi imaginz cum creşte iarba din asfalt direct printre roţi, cum străpunge vârful crud al ierbii, tablăria maşinii, făcând în ciudă inginerilor de la General Motors. Aş putea crede că mi se oferă o schimbare binevenită simţurilor îngreţoşate, un covoraş senin de iarbă, colţ de paradis! Greşeală de calcul. Am uitat că deţin imaginaţia morbidă a pesimiştilor, care trezită de lozincile axionilor cerebrali, aflaţi în grevă, a început să facă divagaţii mizantropice pe neocortexul domniei mele.
Iarba creşte, tot mai mare, nu mă întrece, se opreşte din crescut..aici e tragedia, se opreşte dar maşina continuă să alerge cu 140 pe oră, nepăsătoare la controale radar, pe asfaltul sfârtecat de ierburi, drogat de neputinţa frânării! Doar eu am decis că nu mai vreau frânări bruşte indiferent ce boi sau dobitoace ne mai ies în cale. Viteza mă ameţeşte, autostrada se umple de ierburi, toate pornesc direct din inima pamântului, intră în maşina noastră şi nenorocita de ea le smulge din rădăcini, buruieni fioroase stau agăţate de noi, cu rădăcini grosolane, de pe care se scutură restul de tărână, dar vai!.. De ce m-am uitat înapoi? Greaţa alungeşte cabina, mă simt într-o limuzină a groazei, pe geamul din spate văd şiruri-şiroaie de plante indigene sau exogene?... incapabile să se elibereze din podeaua maşinii. Forţe inimaginabile au acţionat. Au smuls iarba, florile, copacii cu rădăcini cu tot, de care stau agăţaţi morţii. Cadavre smulse din sicrie stau atârnate de rădăcinile ierbarului, ce răsare din podeaua maşinii. Târâte pe asfaltul străzii se bălăngăne neputincioase, când în stânga, pe partea inimii nebune, când în dreapta pe partea normalului , a urcării mele în maşină, bucăţele de carne cad de pe oase, se dezgolesc osemintele, zgomotul făcut de vestigiile stramăşilor mei pe stradă, aduce aminte auzului meu ameţit de cutii de conservă, agăţate de coada mâţei din copilărie sau chiar de vreun film american, cu happy-end, în care tinerii „just married” dispar din faţa mulţimii într-un nor de gaze de eşapament...
Numai ca scheletele agăţate în urma maşinii noastre nu dispar între gaze, după formula magică CO2, nici nu sunt înghiţite de gaura de ozon. Mă simt proaspăt căsătorită cu disperarea, trăgând după mine întreaga istorie, din rărunchii Terrei. Sau voi fi smuls timpului o măsea din greşeală, de se răzbună pe mine cu atâta îngreţoşare?...
Soţul mă asigură că ajungem imediat şi eu mă recuperez din calvarul privitului înapoi, pentru a-mi contempla ochii ascunşi după pleoape. Caut o explicaţie pentru cele văzute şi mă trezesc cu logica cum mă sfâşie dincolo de torace în dreptul inimii tahicardice. Unii mi-au spus că nu suntem singuri în univers şi poate şi-au băgat extratereştrii coada în simţurile mele, ca să nu spun dracul, că e prea nepotrivit şi pe urmă dracul e doar sinonim cu neputinţa. Cum nu poţi ceva cum îl invoci sau îl pomeneşti pe necuratul! Nu mai cred nici în extratereştrii, că morţii din spatele meu, îşi zăngăne în continuare osemintele, de aceea înclin să cred că ne-am înşelat cu toţii în privinţa calei Lacteea şi că nu de acolo ne aşteaptă mirarea ci şi din adâncuri, de sub noi, din noi. Ne invadeaza în curând intratereştrii. Sunt minuscului, viruşi orbi, pătimaşi în reproducţie, agenţi secreţi şi invizibili, sidoşi, eboloşi, proteine deştepte cu strategii ribonucleice geniale, combinaţii ultra-performante de şah-mat...omenirea a luat bătaie la fundul gol sau mai bine să spun la oasele goale? Aştept realul, să se întoarcă la mine. Unde e? Face şi el grevă sau duce tratative cu neuronii mei?
Realitatea nu mai este de una singură, nici măcar nu mai stă drept. Intră doamna Realitate, odată cu lumina prin cristalinul ochiului meu şi îndoliata mea Retină o pofteşte la control genealogic, cu cracii în sus şi-n suspans. Doar aşa ne învaţă de mici la ora de anatomie, ca imaginile receptate de ochiul nostru se supun masochiste şi cu capul în jos legilor fizicii. Fusta realităţii se ridică, nervul optic e un paparazzi neobosit, întotdeauna la pândă, face fotografii urgente, exclusive de-ale realităţii, aşa cum stă cu poalele în cap, pe retina mea, adevărul e un exibiţionist pervers călător, ce-şi dezgoleşte genitalele, pentru a fi surprins de nervul meu, ce alergă la creierul mare să-i ducă informaţia, să-i dovedească scoarţei cerebrale cum stau adevărul şi realitatea de fapt şi de drept!...Obscenul demnităţii umane încalecă pe-o roată să-mi spună povestea celor 1001 de nopţi! Ce orgie de simţuri! Se împiedică impulsul optic de vreo circumvoluţiune şi se zbate între două descărcări de adrenalină până ajunge la destinaţie, numai că bunul simţ sta cocoţat pe centrul optic şi retuşează pozele realităţii. Greva e pe terminate, spre mulţumirea ambelor părţi. Până şi adevărul îşi încheie nasturii pardesiului şi se transformă într-un domn serios, ieşind la lumină.
Aşa se face că intratereştrii sau intraumanii, care mi-au năpădit simţurile, au dispărut ca prin farmec, tocmai când îmi imaginam, în virtutea unei frâne, cum se rup cadravele bucăţele, devenite între timp zgârie nori, cu birouri moderne, în care se joacă şah cu omenirea mai îndrăcit ca până atunci...Tot un fel de 11 septembrie în microcosmos!... Fantezia deschide alte ferestre, să se arunce siucigaşă în gol, dar acum sunt mai rapidă. Am prins-o de picioare şi-am încuiat-o la loc, în spatele frunţii mele.
- Am ajuns, spune şoferul şi odată cu ultima frână se desfac şi cătuşele fricii. Greaţa se evaporă la aerul curat, ce intră prin uşa dreaptă, odată cu normalitatea.

 

   Simona Anomis  

 indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.