index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

 

Securistul – cel mai bun prieten al omului

Cosmin Soames

Impresii si pareri personale in FORUM



„Întărindu-ne vigilenţa revoluţionară, vom acorda tot sprijinul nostru gloriosului serviciu de informaţii în acţiunea de purificare a întregii noastre ţări de canaliile contrarevoluţionare. Suntem mândri de a fi cetăţeni comunişti ai Republicii Socialiste România şi vom face totul...”. Astfel de telegrame erau trimise zilnic, din toate colţurile ţării, de colectivele muncitoreşti care ţineau să se solidarizeze cu aţiunile vigilente şi energice ale Tovarăşului, deci, implicit, ale Securităţii. Cine nu scria telegrame era suspect iar cine era suspect era vinovat. Ulterior, după Revoluţia din decembrie ‘89, tovarăşul a fost demascat şi ucis ca şi criminal al poporului dar Securitatea i-a supravieţuit. Să fi reprezentat Ceauşescu un sacrificiu necesar, în special mediatic, pentru buna perpetuare a Sistemului? Se spune că somnul raţiunii naşte monştri. La noi ar fi mai corect: somnul naţiunii ocroteşte monştrii!
La fel ca în vremurile (nu prea) de demult, Securitatea reprezintă şi astăzi cea mai grea piatră de moară agăţată de gâtul acestei ţări suferinde care înoată din răsputeri pentru a se menţine la suprafaţa istoriei, fără a se decide însă să renunţe la povara pe care o poartă pe gâtlej. Ca să înţelegem de ce ne e aşa de greu să ne descotorosim de acest Sistem obscur, trebuie să ne întoarcem în trecut şi să facem un efort minim: acela de a ne aminti.
A fost odată o vreme când fiecare om cinstit putea face închisoare, arestat fiind de instituţia al cărei nume – Securitatea – deşi ar fi trebuit să insufle caldul şi liniştitorul sentiment al ocrotirii naţionale, inspira, dimpotrivă, Teroarea. Cetăţenii patriei de tip nou se obişnuiseră repede cu faptul că Securitatea era o instituţie care nu guverna după normele logicii umane ci după preceptele ideologiei comuniste, conform cărora este permis să arestezi, să torturezi şi să ucizi dacă o faci în numele egalităţii şi bunăstării generaţiilor viitoare. Pentru asta membrii instituţiei erau chiar lăudaţi şi recompensaţi, ei nefiind consideraţi, după cum ar fi fost firesc, simpli infractori, ci „ocrotitori ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Într-un ziar sovietic cu un nume cât se poate de cinstit – Teroarea Roşie – se scria astfel despre modul nou de anchetare al cetăţeanului în sistemul comunist: „Nu căutaţi să aflaţi prin ce s-a făcut vinovat, ci cărei clase aparţine, ce origine are, ce educaţie, studii ori profesie”. Se enunţa astfel sănătosul principiu al „urii de clasă”, care avea să stea la baza unui proverb cu circuit închis, vehiculat în rândul anchetatorilor comunişti: „Omul să existe – cazul i-l confecţionăm noi!” La fel de frust, Krîlenko, procurorul general al Uniunii Sovietice, avea să sublinieze, liniştiindu-i pe anchetatori, că ei nu vor avea de dat socoteală nimănui, nici măcar istoriei: „Trebuie să spunem cu toată claritatea şi cu sânge rece că nu ne preocupă chestiunea cum va aprecia judecata istoriei lucrarea noastră”.
Revendicarea oricăror drepturi şi libertăţi era taxată ca agitaţie contrarevoluţionară şi se solda cu o „invitaţie” nocturnă din partea securităţii pentru o mică „discuţie” care se prelungea, adeseori, ani de zile. Şi să nu uităm că, la proxima demonstraţie, rudele celor arestaţi erau scoase şi ele în stradă pentru a scanda în favoarea regimului care-i nenorocise.
Ancheta, conform celor menţionate deja, nu avea drept scop adevărul ci inducerea fricii colective. „Teroarea este un mijloc de constrângere” a spus Lenin, astfel încât oamenii, dacă nu agreau sistemul, trebuiau constrânşi măcar să-l accepte şi, barem în public, să-i declare veşnică iubire. Adevărul nu era nici necesar şi nici recomandat în comunism. Securiştii puteau obţine o condamnare foarte uşor, pe baza mărturiilor sau declaraţiilor obţinute sub tortură. De asemenea, era încurajată de către sistemul represiv, la scară largă, delaţiunea. Pretenţiile privind denunţurile nu erau deloc mari, un ofiţer declarându-i unui „ciripitor”: „cinci la sută adevăr e suficient, restul poate fi şi imaginaţie”. Fanatismul politic era încurajat în special în rândul tinerilor - erau cei mai uşor de îndoctrinat - în Uniunea Sovietică, spre exemplu, erou al colectivizării fiind pionierul Pavlik Morozov, care şi-a denunţat tatăl ca fiind chiabur.
Astăzi, nostalgicii regimului comunist par să fi uitat efectiv de existenţa Securităţii, care, în fond, era coloana sa vertebrală. (Memoria răului e foarte scurtă, ne avertizează Soljeniţîn, martor şi povestitor al Gulag-ului). Nostalgicii, invocând argumentul apartamentului mizer şi cel al alimentelor puţine dar ieftine pe care le primeau totuşi de la stat, sunt gata să renunţe din nou la toate drepturile şi libertăţile câştigate în 1989 prin moartea unor concetăţeni de-ai lor. Ar accepta iar acel tip de societate în care erau renegate o mulţime de drepturi, dintre cele mai elementare, şi în care libertatea nu era decât un mit.

Nostalgicii vor spune că totuşi, în acei ani, s-au făcut şi lucruri bune... Cu ce preţ? Cu distrugerea spiritului interbelic? Cu triumful nulităţilor prin promovarea mincinoşilor şi oportuniştilor în vreme ce tot ce era mai valoros şi mai pur în societate era făcut fărâme? Cu preţul distrugerii păturii bogate şi harnice a ţărănimii, acuzate de chiaburism? Cu preţul distrugerii proprietăţii private, pe care acum ne chinuim cu atât efort s-o reconstituim? Cu preţul arestării intelectualilor români (profesori, preoţi, ingineri, scriitori)? Ne lăudăm acum cu Cioran, Eliade şi Ionesco dar dacă aceştia ar fi rămas în ţară ar fi fost desigur închişi laolaltă cu Noica şi Ţuţea şi poate ar fi pierit în temniţă nemaiavând şansa să scrie vreodată operele cu care acum ne împăunăm în străinătate ca reprezentând mostre ale intelectului românesc. În România comunistă, Cioran n-ar mai fi avut dreptul să fie pesimist - aici fericirea era obligatorie - iar Eliade n-ar mai fi avut ocazia de a scrie despre religii pentru că nouă până şi sărbătorile ne erau interzise. Iar oferta lui Brâncuşi, care ar fi dorit să-şi doneze atelierul din Paris şi lucrările sale statului român, a fost refuzată de comunişti. Brâncuşi nu avea nivel ideologic, el era „duşman al poporului”.
Ni se spune acum că securiştii răi au fost foarte puţini şi dimpotrivă, securitatea, în ansamblu, a fost cel mai bun prieten al omului, camarad de nădejde al poporului român. Securiştii nu trebuie astăzi deconspiraţi, ei îşi mai pot sluji cu devotament ţara iar naţiunea nu poate fi slăbită prin publicarea dosarelor lor. În cârdăşie cu cea mai mare parte a politicienilor, starea de suspiciune generală e prelungită cât mai mult posibil prin tărăgănarea aflării adevărului. Fapt care are repercursiuni grave asupra prezentului, după cum va avea şi asupra viitorului. Şi revin la Alexandru Soljeniţîn pentru a încheia cu un fragment din Arhipeleagul Gulag, o carte care mi-a slujit într-o oarecare măsură la redactarea acestui text, permiţându-mi să aflu toate ororile ascunse ale comunismului. Iar celor care vor obiecta că între ruşi şi noi există diferenţe, le voi răspunde că nu e vina mea dacă unul dintre cei mai conştiincioşi învăţăcei al KGB-ului sovietic a fost Securitatea Română. Aşadar, pentru ca România să aibă o şansă de a ieşi la lumină: „trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecând viciul sub tăcere, cufundându-l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc indiferente, nu din pricina slabei activităţi educative. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare. Şi va fi neplăcut şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!”



P.S.: Astăzi, la Timişoara, Asociaţia Timişoara a organizat sub deviza „Mai bine mai târziu decât niciodată”, o întrunire al cărei subiect a fost materializarea legislativă a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Acesta, redactat în martie 1990 de George Şerban, prevedea ca foştii activişti de partid şi securiştii să se retragă din viaţa politică şi publică timp de trei legislaturi, până la limpezirea şi stabilizarea naţională. Prezenţa lor în viaţa politică era considerată ca fiind principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă societatea naţională. Pentru că acest proiect al lustraţiei n-a fost aplicat, situaţia din România este cea pe care astăzi o cunoaştem cu toţii şi care ne îndepărtează încet şi sigur de idealul celor 80% din cetăţeni care, în ultimul sondaj de opinie, şi-au manifestat ataşamentul faţă de Europa occidentală. Asociaţia Timişoara a acordat premiul „secera şi ciocanul” Ministerului Justiţiei, pentru tot mai „productiva” sa activitate în plan ideologic. Ideologia momentului e simplă: comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat iar reprezentanţii lui de la vârf, în special securiştii, au nevoie de legi şi oameni care să-i apere. Tovarăşii nu s-au schimbat, ci s-au rotit, mai mult sau mai puţin vizibil, după principiul transformării ministrului de justiţie în consilier prezidenţial.
Revoluţia română nu s-a sfârşit, ea continuă. Sala arhiplină a Operei de la Timişoara a dovedit că oamenii care mai cred într-o dreptate şi libertate reală nu sunt puţini şi nu sunt singuri. Nu 1996, ci 2004 se dovedeşte a fi anul crucial pentru România. Depinde de noi dacă la capătul tunelului pe care îl străbatem de atâţia ani ne aşteaptă într-adevăr lumina ori un tunel şi mai mare, definitiv, de nestrăbătut. Pe scurt: trezeşte-te România, oriunde te-ai afla!


Cosmin Soames

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.