index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

Telul

    de Voicu Marina

 

S-a dat startul.
Era o zi cu soare si am luat-o cu totii, cu mic cu mare, spre tel. Ca să-l atingem nu trebuia decât să mergem drept înainte, orice-ar fi.
Asa ni s-a spus de la bun început, sau cel putin asa am înteles eu.Curând, însă, s-a lăsat o ceată deasă si, pentru că eu aveam o busolă la mine, am luat-o înainte.  Totusi, unii cu vederea mai slabă s-au întors din drum. Ziceau că si mâine-i o zi.
Nici nu plecară bine ăstia, că se stârni asa, pe nepusă masă, o vijelie, ca orice vijelie, care apare si dispare asa cum apar si dispar toate. Unul, înfofolit de nu i se vedeau decăt ochelarii, clăntănea din dinti de te-apuca groaza. I-am dat haina mea. Altul, zicea că-i asa de sărac, că nici cămasă pe el nu are. I-am dat-o pe-a mea.La o răspântie, ne-a lovit o pală de vânt în urechea dreaptă.Am căzut. Au căzut si altii.

M-am ridicat, am ajutat si pe cei din jur să se ridice.Pe cei mai multi însă, nu i-am mai găsit că s-au pierdut în ceată.Pe unii mai usurei i-a luat vântul, pe altii mai speriosi i-a luat frica, iar pe altii, mai stiu eu cum, mai stiu eu cine i-o fi luat?!Cei rămasi au început să plângă de foame, că nu mai aveau nimic la ei. Si eu mă sfârseam de foame, că mai mult am economisit mâncarea ce mi s-a dat, dar mi se rupea sufletul de mila celor care mâncaseră totul si nu mai aveau nimic. Asa că le-am împărtit merindele ce mi-au mai rămas. Mi-au zis că, dacă eu tot nu iau parte la ospătul lor, as putea între timp să caut calea si s-o marchez, că ei oricum au de gând să mai tragă si-un pui de somn, că sunt epuizati. Nu trebuie să-mi fac griji, nici să-i astept, că m-ajung ei pe drum. Iau busola-n mâna stângă că cu cealaltă mă străduiam să-mi opresc sângele care-mi siroia pe obrazul drept si pornesc mai departe, mai mult mort decât viu.  De la o vreme, am început să mă simt asa... cumva de parcă eram singur pe lume. Mă opresc, ascult, privesc de jur împrejur: liniste si ceată.

Pornesc din nou. Doar bătăile inimii si sunetul propriilor pasi îmi mai tin de urât. Dintr-o dată se face o liniste ca de mormănt. Păsesc în gol, ca si cum n-as mai avea nimic sub picioare. Ceata se risipeste ca prin farmec.Totul devine dureros de limpede si clar.
Privesc în fată: nimic. Mă uit în spate, la stânga, la dreapta si iar de jur împrejur: nimeni si nimic. Pustiu.De uimire era să scap busola din mână.
Mă aplec s-o prind: jos, sub mine, nimic! Doamne, ce se-ntâmplă?Si instinctiv îmi ridic, cu teamă, privirea în sus, că era singura directie în care nu m-am uitat de loc.Si, ce să vezi?!...Dumnezeu!Stătea cocotat pe un nor, cum stă el de obicei, atunci când pozează pictorilor de biserici.
Se uită si el la mine, asa, ca la o gâză, si zice:
- Bă, tu nu vezi că esti în aer?

Mă mai uit odată la repezeală în jos, de jur împrejur si apoi, cu un fel de tremur în suflet, iar în sus. Dumnezeu scosese deja din mâneca mantiei o oglindă, cât cerul de mare. Face o miscare sfântă cu mâna si-mi arată în tăcere, în coltul din stânga jos, în fată, pe cei cu care am pornit la drum. Erau cu totii acolo: mai mici mai mari, mai slabi, mai grasi, cu ochelari, fără...Topăiau veseli în jurul unui foc de tabără si sărbtoreau ceva.
Mă uit mai bine si văd pe unul mai mititel, pe care-luase vântul mai la-nceput, cocotat pe telul nostru.Si-atunci am înteles.
A-nceput să-mi clocotească sângele ce-l mai aveam în vine:
- Băi, fir-ati să fiti de hoti, voi ati furat nu numai telul, dar chiar si drumul care ducea
spre el!
Citindu-mi necuratul gând, Domnul întoarce încet, încet, oglinda către mine si cuvântează cu repros:
- Am stiut eu că nu esti bun de nimic!
Uite, ăsta esti tu: in fată n-ai nimic, tot ce-ai lăsat în urmă nu mai e.Oriunde ai vrea s-o apuci, e în zadar.Ai noroc numai, că, în mila mea cea mare, te tin eu, legat de-un fir invizibil din barba mea, altfel....
Mă gěndesc să zic ceva, să protestez. La o asa nerusinare chiar si dumnezeiasca Lui răbdare se cutremură:
- Fiule, tună El, ai mers prea departe!
Tu n-ai înteles viata ce ti-a fost dată pe Pământ, tu n-ai tinut cont de nimic si ai mers cu încăpătânare tot înainte. Iar acum, acum nu esti nicăieri!
- Dar, Doamne... încerc eu să bâigui, cu glasul stins....
- Lasă textele si treci la locul tău, acolo-n coada turmei.
Să fii cuminte si bagă de seamă să n-o mai iei razna, oaie rătăcită ce esti!
- A, era să uit: ia adă tu busola aia-ncoace, că te-ncurcă la cărat crucea!


Voicu Marina , Muggensturm, 29.10.2002
 

   

 indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.