Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Primul meu succes medical. Terapia iubirii.

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Dragi cititori, nu ma mai pot abtine, dau pe-afara de bucurie. Trebuie sa va impartasesc si voua grozava veste pe care am primit-o ieri si pe care de-abea azi incep sa o constientizez, cu toate ca de mai bine de doi ani o astept cu speranta, incredere si tenacitate.In ciuda emotiilor care ma invaluie voi incerca sa imi pastrez coerenta pentru a va putea dezvalui motivul bucuriei, uimirii si recunsotintei mele.
Nici nu stiu cu ce sa incep, cu vestea buna, sau cu inceputul? Se zice ca primul „Blick“ trebuie sa fie pozitiv, ca prima impresie conteaza, asadar inceputul e cel raspunzator de starea de spirit cu care ramine interlocutorul la sfirsi, asadar dorindu-mi sa va ramina pe limba gustul dulce al povestii si nu amaraciunea ei, voi incepe cu sfirsitul si va voi spune mai intii vestea cea buna:
Dragii mei, minunile exista si se intimpla oricui si in orice zi, nu trebuie decit sa credem in ele si sa le iesim in cale!!!! DUMNEZEU e in fiecare din NOI, in GINDUL, IUBIREA, VOINTA, ENERGIA si DORINTA noastra de BINE.
Si-acum sa va explic de ce afirm toate acestea in gura mare si cu atita convingere.Cu riscul de a va plictisi, trebuie sa va dau citeva detalii pentru a va introduce in context.
In urma cu mai bine de 10 ani, mamei mele i s-a extirpat „cu succes“ o parte din glanda tiroida. Pun succesul in ghilimele pentru ca desi initial medicii au crezut ca nu e cancer, biopsiile ulterioare operatiei au schimbat radical punctul de vedere. Din pricina asta extirparea incompleta n-a mai fost tocmai un succes, ci tocmai contrariul. Citiva ani mai tirziu a aparut prima metastaza osoasa, pe care doctorii au diagnosticat o ca lipom si au lasat-o la locul ei inca vreo 2 ani, pina cind durerile au devenit insuportabile. In ciuda evolutiei, doctorii au ramas fermi in diagnostic si au trimis-o intr-un final sa-si opereze „lipomelul“.
Cind a ajuns pe masa de operatie ce sa vezi? „Lipomelul“ care ajunsese intre timp de marimea unui ou era ditamai metastaza osoasa, bine infiltrata in craniu pina la Duramater, membrana dura ce acopera creierul.
Si pentru ca vizita ei in Germania fusese deja programata inainte de operatie, am putut acum 3 ani de Craciun sa-mi string in brate mama tunsa chilug si cu o gaura cit oul de gisca in moalele capului, din care imi rinjea o cicatrice oribila cusuta parca de cel mai chior cirpaci de opinci. Aceasta a fost imaginea a mamei mele pe care n-o mai vazusem de mai bine de un an.
M-am furisat degraba din preajma ei, gasindu-mi o scuza, si m-am ascuns in dormitor ca sa pot lasa lacrimile sa curga siroaie, inabusindu-mi strigatul de durere care imi sfirteca sufletul. Ce se intimplase cu mama mea? Ce urma sa i se mai intimple Ce puteam face eu? Cum o puteam ajuta?
Aici nu se putea face nimic pentru ea. Asadar a trebuit sa se intoarca acasa asa cum venise, cu speranta ca medicii o vor ajuta. As putea povesti pe citeva pagini bune despre gafele facute de medici in anul ce a urmat, insa la ce mai ajuta? Scopul povestii mele este cu totul altul, eu vreau sa va spun ca exista minuni, nu medici de doi bani, asta nu e din pacate nici un secret.
Relevant este ca dupa aproape un an petrecut prin spitale intre 2 operatii, medicii neputiinciosi care „facusera totul“, au expediat-o acasa intr-un mod cit se poate de inspirat. Si ca sa va puteti forma singuri o impresie, voi cita cuvintele medicului de la sectia de radioterapie din Bucuresti: „Draga, n-am ce sa-ti mai fac. Esti plina de metastaze....mergi acasa si roaga-te sa ai o moarte usoara!“
Foarte incurajator, nu-i asa? Biata mea mama, ascultatoare a facut intocmai, caci ce putea alta face un om in situatia ei, s-a intors acasa, s-a asezat in pat, n-a mai mincat, n-a mai baut, chircindu-se sub patura in asteptarea mortii. Asta ca sa va dati seama de unde am „preluat o“ acum mai bine de 2 ani. Habar n-aveam ce era de facut, asa ca m-am apucat disperata sa citesc despre aceasta boala numita „cancer“, atit de la moda in ziua de astazi, si mai ales despre psihologia bolnavului de cancer, despre comportamentul si necesitatile lui si despre felul in care poate fi ajutat de cei din jurul lui.
„Cei din jurul“ mamei mele eram numai eu, care se poate spune ca eram in preajma, daca stabilim de comun acord ca preajma asta are o raza de cca. 1600 km.
Am citit despre insanatosiri miraculoase, i-am povestit in scris si la telefon aproape in fiecare zi despre tot ce aflam pozitiv referitor la afectiunea ei. Intr o prima faza am reusit amindoua sa traversam etapa prin care trece oricare i sagetat de o asemenea veste, si anume cea a inevitabilelor intrebari de genul:
„De ce mi se intimpla asta tocmai mie? De ce n-am facut ce n-am facut? Daca n-ar fi fost asa...“ ar fi fost altminteri...bla, bla, bla....
Pierdere de vreme cu intrebari inutile, dar dureaza pina reusim sa pricepem asta, daca reusim pina la urma sa pricepem...Trecutul e una si nu se mai intoarce, iar viitorul ni-l scriem in fiecare secunda a prezentului, deci ce a fost nu mai conteaza, ideea e ce facem de-aici inainte. Asta a dus la o anumita stabilizare psihica, poate o impacare cu soarta si in acelasi timp la mutarea punctului de greutate de pe lamentarile fara sens, pe cautarea de solutii.
Asa am inceput sa caut „ceva“, ceva care nu stiam ce e si nici unde sa-l gasesc, dar in existenta caruia credeam cu disperare.
Am cerut sfatul tuturor medicilor de pe-aici, am scris la toate asociatiile cancerosilor din Germania, Austria si Elvetia gasite in Internet, sunt citeva zeci, ba unii au fost chiar amabili sa ma sune si sa imi prezinte "condoleantele" si parerile lor de rau, spunindu-mi ca nu au cu ce sa m-ajute si asigurindu-ma ca oricum nu mai e nimic de facut. Nu pot sa uit nici incurajatorul sfat pe care mi l-a dat de la obraz un medic: " Ce tot va agitati atit? Lasati o Doamna sa moara!"
Intr-o zi, cautind in internet dupa un remediu, am gasit cuvintul magic pentru mine si mama mea: MISTEL. Am coborit val virtej la famacia din coltul blocului, unde spre norocul meu am dat peste un farmacist grec grozav de cumsecade, care m-a ascultat si mi-a dat sperante. Cunostea medicamentul, de citiva ani, ba mai mult, il trimitea la rindu-i in Grecia unde citeva persoane beneficiau deja de „minunile“ acestei terapii.
Gasisem "ceva“ ul pe care-l cautam, in plus mi se dadea fara reteta si imi puteam permite sa il cumpar. Nu mai era vreme de pierdut, am comandat tremurind de bucurie doza pentru o luna si, 2 zile mai tirziu, plecam „victorioasa“ cu medicamentele in geanta spre Romania, sa-i duc mamei mele SOLUTIA gasita de mine. Eram fericita, speram din rasputeri ca ii duceam „elixirul supravietuirii“. Imi doream MINUNEA cu fiecare por al fiintei mele.
Ma hotarisem sa merg cu ea la toti medicii, sa o dau in grija cuiva de nadejde, sa fac ceea ce nu putusem face pina atunci, sa-mi rascumpar lipsa de initiativa, absenta, departarea de pina atunci.
Odata ajunsa acasa insa, am intilnit o fiinta topita, descurajata si satula de a mai sta pe la usile medicilor care o dezamagisera. Doar ii dadusera ultimatumul, ce avea sa mai astepte de la ei? Isi luasera deja "adio"!
N-am putut-o convinge sa ma insoteasca asa ca m-am dus singura sa vorbesc cu medicii. Mai itii am facut cunostinta cu medicul chirurg care o operase de citeva ori la rind. Mi-a aratat o radiografie care indica o noua metastaza osoasa interioara ce tocmai ii obtura nervul optic la ochiul ramas intre timp fara vedere. Foarte amabil medicul, aproape ca mi-a facut curte. S-a oferit sa o opereze „cu placere“ pentru a 5-a oara, cu riscul de a o lasa oarba in caz ca operatia nu decurge dupa dorinta.
Am multumit frumos si am plecat, dar nu inainte de a capata un comision din partea lui caci avea nevoie de o „masina buna“ nemteasca pe care m-a rugat sa i-o caut. Doar in paranteza fiind zis, in cele din urma, vazind ca nici aici nu se dau pe gratis, s-a multumit doar cu un set de segmenti pentru masina cea veche.
A doua zi am mers la doctorita oncoloaga, sperind ca ma va lumina ea. Dupa mai bine de 3 ore de asteptare la usa dumisale, m-a poftit plictisita sa iau loc, poate numai pentru ca m-a vazut cu un pachet in mina pe care si-a pironit privirea. La un moment dat si-a ridicat ochii care nu aveau nici o expresie si spre mine, intrebindu ma plictisita si stereotip in ce problema ma aflu in cabinetul dumneaei.
In ciuda asteptarilor si sperantelor mele, n-a avut sa-mi zica nimic alta decit sa dea din umeri si sa afirme raspicat si scurt ca nu mai e nimic de facut. I-am spus de medicamentul gasit de mine, iar ea firoscoasa mi-a raspuns pe nerasuflate:
"A, da, am lucrat si noi cu el o vreme, dar n-are nici o eficacitate...“ Apoi a privit din nou pachetul care inca se odihnea pe genunchii mei si brusc a devenit mai amabila: "Dar daca insistati eu va dau reteta....", necompensata, bineinteles. Si mi a dat, chiar mi a dat reteta cu numele medicamentului propus de mine scriindu l indescifrabil negru pe alb: ISCADOR. Ca sa aflu apoi cu stupoare ca acest medicament n-a fost niciodata omologat in Romania, ca nici nu au auzit de el, ca in farmaciile romanesti nu se gaseste si nu s-a gasit nicicind.
WOW, am ramas cu gura cascata de "profesionalitatea" doamnei Doctor care le stia pe toate... si care ma descurajase asa de nonsalant vinzindu-mi fara sa clipeasca o minciuna gogonata cit capul ei de mare...sau cit fundul ei, mai bine spus. Incredibil!!!
Asa a luat sfirsit pelerinajul meu si al mamei mele pe la medici. A trebuit sa ii dau cu mare mihnire dreptate, de la ei nu mai era nimic de asteptat.
Prin urmare am decis sa-mi asum toata raspunderea si sa-i dau sperante in acest tratament care era singura si ultima solutie in clipa aceea.
Si din fericire, dupa primele injectii deja au inceput sa apara primele reactii pozitive. Durerile ingrozitoare au incetat, i-a crescut pofta de mincare, imunitatea si tonusul in general s-au imbunatatit simtitor, starea de depresie s-a estompat cu timpul si dupa citeva luni vocea ei imi amintea de mama mea din vremurile bune.
Astfel, timp de mai bine de 2 ani, mama mea n-a mai fost tratata de nimeni decit de mine. In acest rastimp i-am dozat cum m-am priceput increderea, speranta, curajul, rabdarea si medicamentul, i l am trimis de aici impreuna cu vitamine si minerale despre care citisem ca ajuta, m-am inscris la o scoala de medicina naturista ca sa aflu cit mai multe si sa am credibilitate in fata "pacientei" mele, pe care pot spune ca am testat terapia cu VISC si terapia iubirii.
Acum au redescoperit-o pe mama mea medicii din Romania si se minuneaza ca maimutele.Metastazele osoase nu numai ca n-au mai avansat, ba chiar s-au retras in timpul asta, iar radiografiile arata ca in locul lor a inceput chiar sa se refaca tesutul osos.
Ce minune!!!!! sunt de parere cu totii. Tocmai ei, care nu cred in minuni. Mi-au cerut insistent informatii despre medicament, bineinteles ca le-am trimis tot ce stiu despre aceasta terapie, sa ajute si ei pe alti oameni necajiti, de i o duce sufletul si capul.
Nu-i nostim cum se impauneaza ei acum cu vindecarea mamei mele, pe care acum 3 ani o trimiteau la cimitir, dupa ce tot ei o facusera harcea-parcea cu terapii gresite si operatii lipsite de sens care mai rau i-au facut si dupa urma carora o sa sufere pina la sfirsitul zilelor???
Dar asta nu ma deranjeaza, important pentru mine e ca mamei mele i se da in sfirsit atentie, fie si numai ca inexplicabil succes al medicinei naturiste, iar eu ma bucur ca am fost in stare sa fac ceva pentru ea, altminteri as fi dus toata viata povara propriei mele neputinte pe brate.
Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat aceasta sansa!
Asadar concluzia mea ferma este ca: „nu se mai poate face nimic“ nu exista, ca terapia prin iubire ajuta uluitor, iar terapia prin plante face minuni si ca speranta e cea care trebuie sa moara ultima.
Minunile se intimpla la fiecare pas.
Doamne ce fericita sunt sa "vad" asta si cu ochiul liber, nu numai cu ochiul mintii!!!!
 

DUMNEZEU e in fiecare din NOI, in GINDUL, IUBIREA, VOINTA, ENERGIA si DORINTA noastra de BINE.
 

Mihaela Stinga

München

 

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.