Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Teatru scurt

ŢIGANCA ZOIA

de Aura Constantin
 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 


Piesă de teatru în două acte
Personaje:
Ţiganca Zoia
Alecu Tănăsache
Leopoldina Scarlat – logodnica lui Alecu Tănăsache
Servitorul lui Alecu Tănăsache
Servitoarea lui Alecu Tănăsache – Florica
Părinţii logodnicei – Ariteea Scarlat
– Mateiu Scarlat
Servitoarea familiei Scarlat – Maricica
Locotenentul Radu Achim – prietenul lui Alecu Tănăsache
Ordonanţa locotenentului – Ion
Bălcescu
Însoţitorul lui Bălcescu
Un ţăran
Un chelner
Alt chelner
Rol de figuranţi: doi ţărani, doi negustori, doi-trei trecători
Temnicerul
Doctorul
Moaşa
Servitorul lui Alecu Tănăsache – Smaranda


Actul I
Dragoste pierdută
Scena I

O parte a decorului se amenajeză ca o scenă pe care dansează o ţigancă tinerică. În colţul celălalt un tanăr aristrocat se plimbă printre tarabele unei pieţe improvizate. La tarabe sunt doi-trei negustori îmbrăcaţi ţărăneşte. La un moment dat, tanărul observă scena pe care evoluează ţiganca şi este atras de dansul ei. Astfel se citeşte pe chipul lui bucuria simplă de a putea urmări frumuseţea dansului. Ţiganca îşi dă seama că este studiată de tanăr şi dansează în continuare parcă numai pentru el. Este îmbrăcată cu o fustă roşie încreţită la talie. Bluza este o ie albă pe care sunt cusute floricele mici, roşii. Peste bluză are un cojocel negru de oaie. În picioare este încălţată cu opinci.
Servitorul tanărului îl deşteaptă din contemplaţie, trăgandu-l de maneca mantiei bogate, aşezată peste redingota la modă în veacul XIX, în preajma anilor de cumpănă 1848, cand se întamplă acţiunea noastră.
Servitorul: Trebuie să ne grăbim, stăpane, suntem aşteptaţi la masă. Duduiţa se supără cand întarziaţi…

Alecu, dand a lehamite din mană: Da, ştiu, ştiu…

Ţiganca băgă de seamă că ar da să plece, forţat de servitorul care îl
însoţea, aşa că se apropie de marginea scenei şi îi trimise bezele de adio.

Tanarul zambi, încurajand-o. Ţigăncuşa coboară de pe scenă, şi fulgerător îi prinse palma, chicotind:
Mari necazuri pe capul dumitale, tanăr domn, te aşteaptă zile negre făcute de o piele oacheşă, aşa ca a mea... Povestea nu se termină cu bine...

Alecu Tănăsache (razand): Ha, ha, ha...

Ţiganca: Nu rade cuconule, cu dragostele nu-i de glumă! Te-o lovi Dumnezeu drăguţul, că lui nu-i place bătaia de joc în astă privinţă. Şi mai zice palma domniei tale că moartea dă tarcoale-n jurul casei celei pe care ai pus ochii...

Alecu îşi trage mana înfiorat, căci nimeni nu ştie de boala duduii sale.
Întoarce spatele ţigăncii şi dispare printre tarabe, ieşind din scenă fiind urmat îndeaproape de servitorul care îl însoţea. Ţiganca care stă sprijinită de scenă urmăreşte cu privirea pe tanăr pană acesta părăseşte scena.

Se trage cortina.


Scena II


Scena este împărţită în două: o parte amenajată ca o sufragerie spaţioasă, în care se ia masa, iar cealaltă parte din scenă se organizează în formă de salon (canapele, măsuţe, etc.). La masă îl vedem pe eroul nostru – Alecu şi pe logodnica sa – frumoasa Leopoldina Scarlat. Ei stau faţă în faţă, iar în capetele mesei stau părinţii fetei – boierii de neam fanariot Aricleea şi Mateiu Scarlat.

Mateiu Scarlat: Carevasăzică, am auzit că-i tevatură mare cu acest Bălcescu, se pare că vom avea ceva mişcări prin targ cat de curand, ce zici de asta, tinere?

Alecu: N-am de-a face cu aşa ceva, domnule Scarlat, năzuinţa mea mă îndreaptă către lucruri mai puţin periculoase decat comploturile politice, iar de fapt politichia-i meserie grea şi se cheamă să ai chemare către iureşul acesta pe care eu îl consider dificil...


Aricleea Scarlat: Dar ce se întamplă cu plecarea la Paris? Nu trebuia să pleci să continui studiile?

Tanărul îşi schimbă expresia feţei, arătand o vizibilă indispoziţie.
Alecu: Nu pot să accept plecarea, doamnă Aricleea… Locul meu e langă frumoasa mea aleasă, şi-apoi timpul de gandire nu s-a încheiat.

Ochi în ochi, Alecu îi prinse mana duducăi şi o sărută atent şi curtenitor. Duduca Leopoldina îşi plecă ruşinoasă ochii.

Alecu: Poate ne vom căsători la toamnă, după culesul viilor… Atunci aş putea să accept studiul Istoriei Franţujilor direct la ei acasă. Ce zici, draga mea?

Leopoldina Scarlat: Eu n-aş avea nimic împotrivă, iar minunaţii mei părinţi cred că ar fi întru totul de partea mea!

Mateiu Scarlat: Sigur că pentru fericirea ta noi am fi în stare să facem orice, Leopoldina dragă, spuse tatăl fetei.

Stăpana casei, doamna Ariteea se întoarce către uşă şi strigă pe slujnicuţă:
Maricico, fă-te încoa! Servim cafeaua în salon.
Apoi către cei de la masă:
Ariteea: Vă rog să mă urmaţi. Imediat o să sosească Maricica cu cafelele.

Personajele ies prin uşa care desparte sufrageria de salon. Ariteea îi invită cu un gest larg să ia loc pe canapele:
Ariteea: Poftiţi, domnilor! Iar tu, domnişorică, pune-le cate un lichior cu manuţa ta, zise către duduca Leopoldina.

Leopoldina deschise o mică vitrină din care scoate păhărele şi lichior
şi îi serveşte pe domni. Apare Maricica în sufragerie – tanără, cam în jur de douăzeci de ani. Traversează sufrageria aducand tava cu cafele. Este îmbrăcată în portul popular şi încinsă cu un şorţ alb. Pe cap are un batic de panză albă, legat la spate. Aşază tava cu cafeaua pe măsuţă şi iese, după ce Ariteea îi mulţumeşte galant, în franţuzeşte:
Ariteea: Mersi, Maricico…

Tatăl Leopoldinei se ridică de pe canapea şi cu gesturi teatrale i se adresează tanărului nostru Alecu.
Mateiu Scarlat: Ar fi bine de ne-am cunoaşte interesul clasei noastre boiereşti, şi nu cum umblă acest agitator de spirite – Bălcescu, căci mie-mi pare că nu-i tocmai bun momentul… Acum două zile am fost la domnie. Am dat acolo peste mai vechii mei prieteni, coloneii Odobescu şi Solomon. Îmi spuneau că nu-i a bună. Revoluţionarii aceştia vor să-l dea jos pe vodă, ceea ce nu-i posibil! Ce vom face noi fără domn în capul ţării, o să fie o anarhie, şi nu alta… Cică vor să facă un guvern revoluţionar, auzi! Dar nici biserica nu e de acord, că nu vrea nici Neofit, mitropolitul! Dar ce să mai spun de mine? Cum o să vreau eu să le dau libertate şi pămant, din pămantul meu ţăranilor! Adică să fie liberi pe pămantul meu, cum vine asta, cine a mai auzit? Şi de lucrat ogorul, cine mai lucrează? Că la prostime de le dai liber nu ştiu ce să facă cu el, că ei n-au cap, ci doar maini să lucreze… Ce zici de asta, fiule? Nu cred că vreunul din neamurile dumitale consimţesc la zvonurile care umblă pe la noi. Că doar nu-i văd eu pe ai tăi părinţi, marii boieri Tănăsache renunţand la moşiile de langă Craiova, aşa de pomană…

Dar fu intrerupt de ameţeala Leopoldinei. Tatăl său se îndreaptă către fotoliul pe care stătea Leopoldina şi îi frecţiona încheietura mainii.

Mateiu Scarlat: Ce e draga mea, am zis eu că trebuia să-l las pe neamţul de alături, pe felcerul nostru, Frantz, să-ţi dea o doctorie, să te mai îmbujorezi şi tu ca fetele-n obraji, că prea eşti palidă la chip…

Ariteea fugi către dulap şi se întoarse cu o sticluţă de săruri pe care o aşeză la nasul fiicei sale. Fata deschise ochii şi începu să-şi maseze cu putere pieptul.

Leopoldina şopti:
Nu ştiu ce poate fi, dar cand mi se întamplă aşa, mă doare capul pieptului îngrozitor. Aş vrea să mă retrag, dacă îmi daţi voie…

Ariteea Scarlat: Sigur că da, draga mamei, o trimit pe Maricica să-ţi facă un ceai şi după aceea o să te odihneşti, îţi va fi mai bine, o să vezi! Merg să stau puţin cu tine pană aduce Maricica ceaiul.

Ariteea ieşi din scenă sprijinindu-şi fiica de mijloc. Cei doi bărbaţi se apropiară unul de altul. Chipurile lor exprimau îngrijorare.

Alecu (oftand): Dacă am putea prelungi agonia, cu tot riscul şi durerea ce ne înconjoară ca un hău… Şi ce poţi simţi cand însuşi Dumnezeu nu ţine cu noi! O cunosc de cand mă ştiu, ne-am jucat împreună, va fi soţia mea în curand, şi totuşi, mai avem atat de puţin timp de stat împreună! Nu ştiu, zău, simt că înnebunesc…

Mateiu Scarlat: Nu văd altă cale în tragedia asta a noastră decat să ne păstrăm cugetul, şi pentru nimic în lume să nu afle Leopoldina că mai are atat de puţină viaţă… Ah! blestemată boală!

Tatăl Leopoldinei măsoară salonul cu paşi mărunţi. Apoi se prinde cu mainile de tample şi se prăbuşeşte într-un fotoliu, resemnat.

Alecu: Ce poţi face în faţa sorţii? Cum poţi să-ţi minţi sentimentele, să te prefaci că nu s-a întamplat nimic…

În acest moment, intră în scenă doamna Ariteea care suspină în batistă. Se prăbuşeşte pe canapea. Mateiu se ridică de pe fotoliu şi se aşează şi el pe canapea, langă soţia sa. Îşi pune braţul ocrotitor peste umerii ei, încercand s-o consoleze.

Mateiu Scarlat: Stai Ariteea dragă, stăpaneşteşte-te, Dumnezeu a ales pentru noi, acum trebuie să ne păstrăm cugetul, şi în orice caz, să nu afle micuţa noastră ce soartă crudă o aşteaptă.

Ariteea Scarlat: Dar nu mă lasă sufletul să nu mă gandesc.

Mateiu Scarlat: Ştiu, draga mea, dar hai să ne ocupăm puţin şi de băiatul ăsta că şi el e al nostru.

Alecu: Pe mine vă rog să mă iertaţi, dar mai am un drum de făcut astăzi. Trebuie să-mi vizitez un bun amic, pe locotenentul Achim. Îmi trimisese vorbă să trec pe la el cand îmi fac timp. Nu ne-am văzut demult…

Ariteea Scarlat: Bine, dragul nostru…

Cei doi Scarlat se ridică să-şi conducă musafirul.

Alecu o salută pe mama Leopoldinei şi îi sărută mana:
Doamnă Ariteea…

Apoi se întoarce către tatăl logodnicei sale.
Alecu: Domnule Scarlat…

Cei doi îşi strang mainile, după care Alecu Tănăsache iese din scenă.

Se lasă cortina, în timp ce soţii Scarlat se aşează pe canapea.


Scena III


Se amenajează o cameră de primire tip salon în care eroul nostru, Alecu Tănăsache se întreţine cu prietenul său. Acesta este îmbrăcat în uniformă de locotenent şi se plimbă prin cameră sorbind din ceaşca de cafea.

Radu Achim: Dragul meu, situaţia nu-i frumoasă deloc. Tu ştii ce tensiune se simte la noi în garnizoană? Din primăvară o ţinem tot aşa. Nimeni nu e în siguranţă. Căci dacă se amestecă şi Poarta, nu ştiu zău, ce-o să iasă... Acest Bălcescu – şi o să ţi-l prezint într-o zi – pare demn în gandire, mie unul îmi place! Eu unul îl susţin din toată inima şi fără să mă acuzi de fals patriotism şi demagogie, chiar mă preocupă visul acesta al nostru, al romanilor de pretutindeni: Să fie şi pentru noi un singur hotar, să fim împreună şi cei din Transilvania şi cei din Moldova şi noi de aici din Muntenia, că nu se mai poate Alecule să stăm aşa împrăştiaţi ca străinii... Ehee! Visul voievodului Mihai îl visez eu, măi Alecule... La Cernăuţi se agită fraţii Hurmuzaki, în Transilvania anexată Ungariei din martie, potera ungurească îi caută deja pe Iancu şi pe Buteanu... Şi noi Alecule, noi ce aşteptăm, tu nu vezi că se mişcă o lume întreagă, şi vodă Bibescu al nostru tace cand îl trag ruşii şi turcii de manecă...

Alecu razand, îl întrerupe domol:
Gata, gata, m-ai convins! mă bag şi eu, ce mai, zici bine cum zici... Să mă chemi şi pe mine cand te vezi cu Bălcescu ăsta , chiar sunt curios. Află că vin de la logodnica mea şi tată-său m-a tot descusut, că ce ştiu de el, că o să mă amestec şi eu, că vrute şi nevrute, de!

Prietenul său se lumină la faţă, se apropie de el şi-l îmbrăţişă, puternic impresionat de acceptul său.

Radu Achim: Te iau chiar şi acum, dacă vrei şi n-ai altă treabă, mă întalnesc la opt cu caţiva dintre membrii Frăţiei, printre care şi Bălcescu, o să ţi-l prezint. Vine şi şeful meu, generalul Magheru, hai că pe el îl cunoşti...

Alecu: Merg, sigur că da!

Radu: Foarte bine, şi zici că vii de la duduca Leopoldina? Ce mai zice, mă rog, domnia sa? E bine? Ce e, hai spune-mi, s-a întamplat ceva rău?

Eroul nostru se schimbă la faţă şi lasă capul în jos. Nedumerit, locotenentul se apropie şi-l ia de braţ, mişcat de tristeţea afişată de Alecu. Scuturandu-l cu putere, Radu Achim îl întrebă forţandu-l să-l privească în ochi:

Radu: Ce e, spune-mi, nu te mai ascunde de mine! Sunt cel mai bun prieten al tău, trebuie să-mi spui! E ceva cu duduia Leopoldina, aşa-i? S-a răzgandit, nu te mai ia de bărbat?

Alecu se prăbuşeşte pe o canapea terminat. Cu o mană îi face semn prietenului său să stea langă el.

Alecu: Nu, e vorba de altceva. Nu ştiu ce o să mă fac. Duduca e bolnavă. Doctorul nu i-a dat nici o şansă. Înnebunesc dacă mă gandesc la asta. Nu ştiu dacă mai rezist eu…

Radu: Cum aşa, Alecule, că doar nu te îmbolnăveşti aşa, dintr-odată. Şi ce boală e asta mă rog, fără.şanse?

Alecu: Are boală de piept, la plămani. Nu se poate face nimic, după cum ştii şi tu…

Radu: Doamne ce grozăvie, şi cum se comportă, ce zice?

Alecu răspunse îndurerat, dand din umeri: Nu ştie nimic, nu i-a spus nimeni. Nu vrem să ştie nimic pană-n ultimul ceas. E curios, în afară de părinţii ei nimeni nu ştie nimic, şi totuşi, astăzi am ieşit în targ pană-n pranz. Acolo dansa o ţigăncuşă care mi-a prins mana şi ce crezi că mi-a ghicit? Exact de boala Leopoldinei. Mă tot gandesc la asta, de unde putea ea ştii…

Radu: Ce să ştie, Alecule, de la cine? Ce nu se poate să-ţi fi ghicit, pur şi simplu? Am auzit o groază de poveşti despre ce ar putea face o ţigancă cu darurile naţiei ei!

Alecu: Tocmai asta e: ai auzit o grămadă de “poveşti”, dar nimic sigur…

Radu: Mă gandesc că nu se face fum fără foc, aşa că trebuie să fie şi un adevăr cu ţigăncile astea.

Alecu: Dar să nu mai stăm, să mergem la întrunirea ta…

Radu: Da, hai! după tine, prietene, poftim!

Locotenentul îi face loc să iasă pe o uşă în spatele scenei. Abătut, Alecu Tănăsache iese din scenă, urmat îndeaproape de prietenul său.


Scena IV


Aici se află o masă cu un bec ce atarnă dizgraţios deasupra. În jurul mesei acoperită cu postav decolorat, peste care este aşezată o faţă de masă albă, mai mică decat prima, sunt adunaţi patru bărbaţi care se conversează. Recunoaştem pe eroul nostru – Alecu Tănăsache, pe prietenul său – locotenentul Radu Achim, care nu este îmbrăcat în uniformă. Ceilalţi doi bărbăţi, sunt Bălcescu şi un prieten de-al său. În acest moment Bălcescu vorbeşte către cei doi prieteni.

Bălcescu: E important să avem armata de partea noastră, nu trebuie să fim obligaţi să facem vărsare de sange din neamul nostru. Vrem o revoluţie curată, ne-am săturat de căsăpirea alor noştri. Trebuie să evităm să ajungem la lupte, dar bineînţeles că nu vom sta cu mana în san de nu vom avea încotro… Ruşii stau cu ochii pe noi, ţarul nu vede cu ochi buni aceste schimbări din Europa, bate vant de revoluţie şi la ei... Noi am lucrat la un act care se va chema „Proclamaţie”, îi vom da citire în faţa poporului, mai rămane să îl aprobe vodă... Această Proclamaţie zice despre nevoile celor care ţin greul ţării, ţăranii de pe moşiile noastre, care trebuiesc împroprietăriţi, cu orice chip... Fără ajutorul lor nimic nu va fi posibil. Trebuie să le dăm şi lor libertatea după care tanjim cu toţii, iar pentru ei libertatea înseamnă pămant, domnilor! Va trebui schimbat sistemul pentru asta. Vodă Bibescu nu va fi de acord cu cererile noastre, îl vom schimba, deci! Trebuie să-l dăm jos, să punem un guvern cu ai noştri, care ne împărtăşesc idealurile, nu vedeţi, bate vant nou în lume, acum e momentul pe care îl visau înaintaşii noştri. Să ne unim, împreună vom fi mai puternici, să nu ne mai jecmănească toţi, din toate părţile.

Bălcescu se întoarce către locotenent:
Frate Achime, mă întalnesc acum cu Heliade, cu fraţii Dumitriu, cu generalul Magheru şi colegul tău-căpitanul Cristian Tell. Aşteptăm veşti calde din Moldova şi Transilvania. Îngrijeşte-te să fie gata steagurile, din clipă în clipă ne vor trebui, nu mai aşteptăm decat semnalul, să începem să ne facem dreptate, fraţilor! Dreptate şi frăţie! zise el încet, atent în jur să nu fie auzit de altcineva.

Ceilalţi murmurară salutul ridicandu-se. Mainile se stranseră cu putere. La masă răman Alecu Tănăsache şi prietenul său, locotenentul Achim. Bălcescu şi însoţitorul său părăsesc scena. Se înfiripă o discuţie supusă aceloraşi reguli dictate de nevoia de a nu fi auziţi: cei doi tineri vorbesc încet, aruncandu-şi din cand în cand privirile în jurul lor, pentru a depista un eventual urmăritor. Se apropie, venind din stanga scenei un chelner. Are cămaşă albă cu manecile suflecate şi este înfăşurat într-un şorţ lung alb. Se opreşte langă masă cu o carafă de vin în mană.

Chelnerul: Vă torn din vinul acesta de Drăgăşani, domnilor? Ieri am desfăcut
butoiul, ia uitaţi ce culoare frumoasă are… Şi e parfumat… Parca-i fi în via de zaibăr de pe colinele Drăgăşanului! Ce ziceţi, c-ar fi păcat ca nişte bărbaţi adevăraţi ca domniile voastre să-mi ceară iară bragă, ce Dumnezeu…

Cei doi prieteni se priviră reciproc şi acceptară oferta carciumarului moţăind din cap a aprobare:

Radu: Că n-o fi foc de vom ciocni un pahar!

Carciumarul se apleacă şi strange paharele care erau pe masă, iese din scenă, lăsand carafa de vin pe masă.

Radu Achim: Ce zici prietene, e bine? să mai vorbim şi noi de ale noastre, că prea n-am mai stat la taclale de mult!

Este întrerupt de întoarcerea carciumarului. Acesta toarnă vinul în paharele pe care le-a adus cu el şi se retrage din scenă. Cei doi tineri ciocnesc paharele, urandu-şi reciproc:
Noroc !

Locotenentul Radu Achim sorbi tacticos din paharul din faţa sa.

Radu:Ce zici de prietenii mei, te-am atras de partea noastră, sau te mai gandeşti?

Alecu: Nu-i rău ce gandesc ei şi ceea ce vor să facă mie îmi place, dar tu crezi că oranduirea va sta cu mainile în san? Vor ridica ei destui din popor la luptă, ca să fie sigură reuşita?

Radu Achim: Avem destui de partea noastră! Pană şi păturile meşteşugarilor se ridică la luptă alături de noi. Avem legături cu aproape toate breslele lor. De ţărani, ce să mai zic, ei sunt cei mai obidiţi, sunt gata să-şi scuture jugul... (îşi mută scaunul mai aproape): Dar, ia zi-mi, ce ai de gand cu Leopoldina?

Alecu: N-aş vrea să o zoresc, de ea depinde totul... Eu bineînţeles că aş fi vrut să mă căsătoresc cat mai repede, rămane să se hotărască ea cand va fi să fixeze data, sper să fie curand...

Locotenentul: Şi ea nu simte că ar fi bolnavă grav, nu are simptome evidente, nu se întreabă ce-i cu ea, sau nu-i daţi de înţeles sub nici un motiv că ar fi atat de grav?

Alecu: Da, e puţin mai delicată problema. Părinţii ei au hotărat aşa, eu nu m-am amestecat şi le-am respectat dorinţa. Eu îmi doresc să am grijă de ea şi s-o fac fericită, îndeplinindu-i toate dorinţele, ceea ce ar face orice bărbat îndrăgostit, nu?

Locotenentul: Nu ştiu, zise clătinand din cap sceptic locotenentul, dar te întreb ca un prieten, să nu mi-o iei în nume de rău, tu chiar eşti îndrăgostit?

Alecu (razand): Ha, ha, ha! Chiar nu par, prietene? Sunt eu altfel decat orice bărbat care iubeşte, nu vezi sclipirea din ochii mei cand îţi vorbesc de ea, nu simţi tremurul din vocea mea cand îi rostesc numele...

Locotenentul: Nu ştiu dacă nu-i cumva o simplă prietenie urmată inevitabil de o dragoste. Voi, în fond aţi crescut împreună, aveţi un trecut şi mă întreb dacă nu era firesc să se prelungească printr-o unire în dragoste!

Alecu: Nu, nu-i vorba de asta, deşi uneori mă întreb şi eu dacă ceea ce simt e într-adevăr iubire. N-am mai fost îndrăgostit de nimeni, aşa ca să fac o comparaţie...

Locotenentul: Tocmai de asta te întreb, că în afară de faptul că ştii că ea n-o să mai fie, iar asta desigur că nu te lasă să te bucuri de fericirea pe care o deţii iubind, tu nu-mi pari deloc schimbat. Ar trebui să radiezi, prietene, să zburzi, în fond iubirea îţi dă aripi, nu?

Alecu: Da, ehe! Să mergem, s-a întunecat, aproape. Ne vedem maine la pranz, să vii să luăm masa împreună, după aceea mergem prin targ să vedem ce zice mulţimea şi ce se mai zvoneşte.

Radu Achim: De acord, Alecule.

Cei doi bărbaţi se ridică.
Cortina se lasă.


Scena V


În acelaşi decor din prima scenă, cei doi prieteni – Alecu Tănăsache şi locotenentul Radu Achim se plimbă printre tarabele negustorilor, urmaţi de slujitorul celui dintai. La un moment dat pe scena improvizată într-un colţ dansează ţiganca ce îi ghicise eroului nostru în palmă.

Alecu Tănăsache: O vezi, ea mi-a ghicit despre Leopoldina.

Radu Achim (razand): Ha, ha, ha! o biată ţigăncuşă te-a pus pe ganduri, poate că i-ai picat cu tronc, ca să zic aşa...

Alecu: Radule fi serios, de unde pană unde, pezevenghiule, ce-ţi trece prin cap!

Radu: De ce te miri, n-ai auzit, sunt la modă amorurile pentru ţigăncuşe de-astea zburdalnice care fură inimi de boier... Uite, chiar acum cateva zile mi-a povestit un camarad de-al meu care ţine pe fata slugerului Marcu, că bunul lui cumnat a fugit cu o ţigăncuşă d-asta uşoară, care i-a luat minţile. Şi nu s-a dus oriunde, ci direct la Paris. Acuma ce-o fi făcut nu mai ştiu, zău, dar plecase tocmai boier Marcu după el, să-i bage minţile în cap şi să-l aducă acasă, aşa că n-ai fi primul în treaba asta...

Alecu: Termină, ce vrei să spui că o las eu pe duduca pentru ţigăncuşa asta? De ce razi?

Radu (razand): Ha, ha, ha! Sau alta, ce spui! Uite cum te soarbe din priviri...

În acest timp, ţigăncuşa se apropiase de marginea scenei şi dansa privindu-l fix pe Alecu Tănăsache. Acesta coborî privirile, nesuportand fixitatea privirii ei ce părea să-l scormone în toate ungherele sufletului său. Este îmbrăcată la fel ca prima oară, cu fusta roşie şi ia. În schimb, cojocul nu-l are.

Ţigăncuşa (dansand): N-ai mai venit la mine, conaşule, ţi-aş fi alinat eu dorul care te macină, mai bine decat cuconiţele astea sclifosite care vă dau tarcoale vouă, boierilor...

Alecu: Dar, de fapt ce-ţi pasă ţie, măi fată...

Ţigăncuşa: Aşa! ziceam şi eu, cucoane, că eşti ditamai flăcăul, n-ai cum scăpa neobservat.

Ţigăncuşa face o piruetă şi se întoarce la mijlocul scenei de unde continuă să-l privească şăgalnic.

Radu: Ei, îmi dai dreptate? a pus ochii pe tine...

Alecu (razand): Ha, ha, ha, ha!... Asta-i bună! Cred că tu vorbeşti serios dacă îmi repeţi de-atatea ori... Mă vezi în stare de un amor nebun, din ăsta de se consumă o dată la un secol? Eu nu pot fi sclavul pasiunii, Radule, nu mă pot închipui iubind orbeşte şi renunţand la tot pentru iubirea ce mă macină!

Radu, pe un ton filozofic: Aşa spunem toţi şi cand suntem în faţa iubirii uităm cum am fost, renaştem şi ne supunem iubirii.

Ţigăncuşa se apropie de margine în paşi de dans, trăgand cu urechea, după care se preface că se împiedică şi cade exact în braţele eroului nostru, Alecu Tănăsache. Buimac, acesta se îmblanzeşte brusc, privirea sa scormonind adanc în ochii ţigăncuşei.

Ţigăncuşa: Zoia mă cheamă, coane Alecu. Şi fă bine şi mă lasă jos că se uită lumea la dumneata.

În jur cei din targ se stranseseră pe langă ei căscand gura. Erau doi-trei ţărani veniţi la piaţă cu oale şi castroane de pămant, fiind sărbătoarea moşilor de vară. Sunt doi negustori şi încă vreo doi gură-cască ce treceau atunci prin targ. Un negustor îl întreabă pe cel de langă el, care se întamplă să fie un ţăran:

Negustorul: Ce s-a întamplat, a prins-o boierul?

Ţăranul aprobă scurt cu o mişcare a capului.

Negustorul: Ar trebui să se caute, să nu-i fi dispărut punga cu gologani, că aşa fac ţigăncuşile astea din targuri.

În jur se aude murmur şi oamenii stranşi se împrăştie.

Ţigăncuşa: La revedere, conaşule şi mulţumesc pentru ajutor...
Zoia zambeşte şi fuge, ieşind din scenă.

Privind după ea, Alecu se apropie de o mică terasă amenajată în stanga scenei, urmat îndeaproape de prietenul său Radu Achim. Sunt trei mese acoperite cu feţe de masă în carouri.

Alecu întreabă înainte de a scoate scaunul de sub masă:
Să ne aşezăm un pic, ce spui, merge un ţap cu bere nemţească?

Radu: Da, da, cum să nu, te rog ia loc!

Slujitorul care îi însoţeşte se opri respectuos la marginea terasei. Alecu îi face semn să se apropie.

Alecu: Ia loc la o masă şi ia-ţi şi tu ceva!

Slujitorul: Bine conaşule!

Se aşează la o masă apropiată. În timpul acesta, cei doi prieteni comandă chelnerului apărut langă masa lor.

Radu: Două beri!

Alecu: Şi vezi ce vrea şi însotitorul nostru, e la masa aceea. Să treci în contul meu tot!

Chelnerul ia comanda şi de la slujitor:

Slujitorul: Un ţap, rogu-te!

Radu: Tu crezi în această mişcare revoluţionară, Alecule, că nici n-am stat de vorbă despre asta, în amănunt.

Alecu: Ideea e bună, dar ce vom face dacă nu se va lega nimic din ceea ce visăm cu toţii…

Este întrerupt de sosirea chelnerului care lasă pe masă cele două beri, se duce la masa slujitorului, îl serveşte şi pe el, după care dispare din scenă.

Radu: Dragul meu, vom face începutul, acesta e mai greu decat toate, cand va fi momentul următor, vom continua cu ceea ce ne doare. Eu zic că şi acum e un moment propice pentru schimbările visate de noi.

Alecu: Dar vor sta ruşii cu mana în san, crezi? Eu zic că vor acţiona cu forţa… şi turcii, nu ştiu, zău de va mai face mulţi purici vodă Bibescu, de nu l-or schimba… Nu are suficientă tărie, deşi face politica lor.

Radu: Dar dacă îl vom schimba noi întai şi vom pune guvernul nostru, atunci ruşii şi turcii vor sări să ne îngenunche, de asta armata trebuie să fie pregătită! Şi asta se va întampla în curand, iscoadele noastre spun că turcii sunt gata să trimită comisar pentru informare pe cumnatul sultanului – Suleiman, care ne simpatizează. Iar ruşii nu vor să slăbească protectoratul lor asupra Moldovei şi Ţării Romaneşti. De aceea noi trebuie să avem în vedere toate relele ce stau să vină pe capul nostru de mic popor condamnat la ascultare. Ajutorul vine numai de la noi, că ştii cum se spune: dacă tu nu te ajuţi, nu te ajută nimeni!

Alecu (trist): Şi totuşi, sceptimismul meu îmi spune că lucrurile nu se vor termina cu bine pentru noi.

Radu: Fiecare izbandă are preţul său, iar noi ca de obicei, vom avea sacrificaţii noştri! De va fi în zadar, vom vedea!

Alecu: Prea mult n-o să stăm, mai trebuie să trec pe la duduca, după care vor ai mei să vorbească cu mine.

Locotenentul (mirat): Dar nu erau la moşie?

Alecu: S-au întors, sunt îngrijoraţi de aceste mişcări, tatăl meu are veşti despre revoluţie, mi-a zis că s-a ţinut adunare la Islaz, dar n-a apucat să-mi dea detalii, mă duc acum să vorbesc cu el.

Radu: Să-mi spui şi mie, neapărat!

Alecu: Vom ţine legătura, prietene!

Radu: Duduca se simte bine, e în stare să facă faţă unei nunţi cu tot dichisul, sau va fi ceva restrans…

Alecu: Ştiu eu? Nu vrea să vorbească despre asta, îmi face impresia că e speriată de eveniment, eu am pus la cale amănuntele cu părinţii ei, care sunt nişte oameni de toată isprava. Am vrea să fie ceva restrans, avand în vedere că nu trebuie s-o obosim prea tare. După nuntă vrem să plecăm la Paris, unde vom sta o vreme…

Radu: A! şi te ţii de istorie, deci!

Alecu: Da, am visat să aprofundez această materie dragă mie, şi asta voi face. Duduca e gata să schimbe aerul ţării, am convins-o zicandu-i că e în interesul meu să fac asta şi nu e un simplu moft. Aşa a fost de acord, şi să ştii că aerul de la Paris e mult mai bun pentru boala ei.

În acest moment, Alecu face semn chelnerului să apară ca să facă plata. În scenă apare o ordonanţă care e vizibil agitată, căutandu-l din ochi pe locotenent. Îl zăreşte şi se apropie gafaind de masa lor.

Radu: Ce e Ioane, dau turcii năvală, ce e?

Ion: Ba bine că nu, domn’ locotenent! Dar am ordin de la domn’ maior Grigore să vă aduc din pămant, din iarbă verde la dansul, acum şi pe loc, să trăiţi!

Radu: Eu am plecat, te caut cand m-oi elibera, Alecule. Să văd despre ce e vorba mai întai la oaste, după care mă opresc la tine.

Locotenentul şi ordonanţa ies grăbiţi din scenă, trecand printre tarabele improvizate de langă masa la care au stat. Alecu Tănăsache plăteşte chelnerului care aştepta cuviincios langă masa lor, după care iese din scenă urmat de slujitorul său credincios.

Se lasă cortina.


Scena VI


Scena este cea de acasă de la Alecu Tănăsache. Sunt canapelele din salon, un bufet cochet pe care se află o tavă cu serviciul de ceai. În faţa canapelelor este o mică măsuţă. Alecu stă în picioare langă un şemineu montat alături de bufet. Se apropie de bufet şi îşi toarnă din ceaiul aburind. Intră o servitoare mai în varstă îmbrăcată cu o ie albă brodată cu negru şi cu fotă de culoare neagră peste care e pus şorţul alb. Capul îl are acoperit cu basma neagră. Ea anunţă sosirea prietenului său:

Servitoarea: Domnul locotenent Radu Achim vă cere să-l primiţi. Şi pare cam neastampărat…

În spatele ei apare locotenentul care are o mină grăbită. Servitoarea se retrage din salon, lăsandu-i singuri.

Radu Achim: Iartă-mă că dau buzna aşa, trebuie să mă grăbesc, n-am mult timp la dispoziţie! Vodă Bibescu a abdicat! Am auzit ca abia l-a scăpat Rosetti din ghiarele mulţimii stransă la palat să-l dea jos. Pe stradă e nebunie, au ieşit cu toţii, merg către Filaret unde se ţine adunare. Avem guvern provizoriu. Al nostru, frate! Suntem prin definiţie liberi! Acum e timpul nostru. Ieşi şi tu?

Este întrerupt de apariţia servitoarei, care aduce un bilet pe tavă.

Servitoarea: A sosit Iordache, vezitiul conaşilor Scarlat.

Alecu deschide biletul şi face semn către locotenent să ia loc. Mana îi tremură şi se prăbuşeşte pe canapea, cu privirea pierdută.

Radu: Ce s-a întamplat, Alecule, ce e cu tine? Zău, mă sperii, spune ceva!

Servitoarea: Conaşule, să vă aduc ceva…

Radu (îngrijorat): Repede, un pahar cu apă rece, adu-l repede!

Se apleacă apoi către prietenul său, îi ia mana şi-l masează la încheietură. Acesta îi întinde hartia să citească. Radu o parcurge dintr-o suflare şi exclamă:

Radu: Nu se poate, nu! Duduca nu mai e? Dar cum de întamplă aşa ceva?

Apare slujnica. Locotenentul ia paharul şi o expediază, făcandu-i semn să iasă. Aceasta dispare din scenă. Îi dă prietenului său să bea din pahar susţinandu-l.

Radu: Ce să-ţi aduc, ţi-e mai bine acum?

Alecu îi face semn că da şi se ridică de pe canapea oftand.

Alecu: Nu ştiu ce să fac, încotro să mă îndrept, în afară de Dumnezeu, unde nu pot decat s-o plang. De ce atat de devreme, nu înţeleg! Atata tragedie în jurul nostru te înfioară… Trebuie să merg la părinţii ei, probabil că sunt distruşi! Vreau să ies din casă, simt că mă lasă toate puterile. Ştiam că se va întampla aşa odată şi odată, dar niciodată nu mi-am închipuit că atat de repede… Şi cum niciodată nu eşti pregătit pentru astfel de veşti, totdeauna vin pe neaşteptate!

Alecu: Florica!

Servitoarea apare repede din culise.
Servitoarea: Da conaşule…

Alecu: Mai e Iordache aici?

Servitoarea: Nu, a plecat după ce a lăsat biletul, ca din puşcă, n-a vrut să stea deloc, a zis că are ordin să se înapoieze cum lasă biletul…

Alecu: Bine, poţi pleca! Şi-acum? (murmurand pierdut): Trebuie să ies în stradă! Apoi izbucneşte dintr-o dată cu glas tunător:

Alecu: Merg cu tine frate, simt că trebuie să fac ceva, hai să mergem!

Ies amandoi din scenă. Rămasă în scenă, Florica – servitoarea, bombăne pentru ea însăşi:

Florica: Sărmanul conaş, ‘geaba eşti de neam, de n-ai parte de noroc! Să moară ea biata fată aşa de tanără! Şi din senin… Doamne fereşte! şi se închină cu o cruce mare, după care strange tava şi paharul şi iese.

Se lasă cortina.


Actul II
Dragoste de ţigancă
Scena I


În scenă avem o celulă de închisoare în care îi recunoaştem pe eroii noştri Alecu Tănăsache şi prietenul său, locotenentul Radu Achim. Într-un colţ se văd gratiile de la geam. Duşumeaua este acoperită cu paie pe care zac cei doi. Îmbrăcămintea este ruptă şi murdară.

Locotenentul priveşte abătut un colţ al celulei.

Locotenentul: Ce destin, frate ne aştepta pe noi, ca un viclean!

Alecu (mormăind fără chef ): Mda… Ce viaţă cruntă, acum eşti pe culmi, acum te doboară…

Radu: Ne-or mai ţine mult aici? Ai zice că au uitat de noi, de cand n-a mai trecut nimeni pe aici!

Alecu (ganditor): Poate că au ei un gand cu noi. Nu vezi ce-a ieşit? Degeaba am schimbat programul nostru revoluţionar, degeaba au fost Golescu şi Bălcescu la Constantinopol cu hartia, degeaba s-a bătut Zăgănescu cu turcii în Dealul Spirii şi tot degeaba stăm şi noi aici, împrăştiaţi prin hrubele stăpanite de Barbu Ştirbei cu al lui sultan cu tot. Acum împărţim închisoarea cu şobolanii.

Locotenentul ai cărui epoleţi luceau încă de pe uniforma zdrenţuită, pufneşte
gălăgios.
Locotenentul: Ei, lasă că om scăpa noi şi de-aici! Am trecut noi de iarnă, aşa că acum e floare la ureche! Cred că a înflorit liliacul, aşa-mi pare mie. Îmi vine uneori miros de liliac prin gratiile astea.

Se ridică de jos şi se apropie de gratiile ce se vedeau în colţul scenei. Ridicandu-se pe varfuri trăgea adanc aer în piept, în faţa gratiilor.

Locotenentul: Îţi spun, mie parcă-mi miroase a liliac… Frumos anotimp e primăvara. Înfloreşte tot, cucoanele ies cu pălăriile cu flori la betelie privindu-te agale de sub umbreluţă, cuibărite la vedere în trăsură…

Alecu îl privea de jos în sus avand întipărită pe chip o expresie de ironie. Dealtfel îl şi abordează imediat:

Alecu: Ţi s-a făcut dor de cuconiţa ta, văd eu…

Locotenentul: Şi ce e rău în asta? Visul nu ţi-l poate închide nimeni. Iar eu am poftă să visez, uite aşa! Adela îşi punea rochia verde pe timpul acesta. Zicea că aşa se întampină primăvara. Era adorabilă în verde. Ce-o mai face oare, că se chinuia tată-său s-o mărite cu filfizonul de Costescu, era la modă dobitocul, proaspăt sosit de la Paris cu doctorat în agronomie, ştiinţă nouă, deh! Şi ţigăncuşa ta ce-o mai face, o fi luat-o careva pe la vreo moşie, a pus careva mana pe ea, desigur...

Alecu: A! Vrei să mă aţaţi, te pomeni! Află că nu-ţi spun nimic, doar că nu-i ţigancă get-beget, ci e o corcitură, iar tatăl ei e unul din boierii ăştia făr’ de inimă de-au apărut ciorchine de la un timp pe la noi...

Prietenul său, Radu Achim deschise gura să spună ceva, dar Alecu i-o luă inainte.

Alecu: Să nu întrebi cumva cine, că nu spun, nu spun şi gata!

Radu se plimbă un timp abătut şi izbucneşte:
Radu: Şi ce, dacă nu-mi spui, nu-mi spui! Asta-i! Dar nu ţi-e un pic de dor şi ţie? Am văzut cum o studiai, cum o mancai din ochi, mai bine zis… Ploua în jur cu gloanţe, atunci cand au năvălit turcii, şi ea rătăcea în mulţime, cu ochii după tine. Dar nu-ţi păsa, şi nici ei, se vedea că îi picase cu tronc persoana ta, eu ţi-am zis de prima oară, cand am văzut-o la targ! (ţinandu-şi o mană la spate şi arătătorul ridicat): N-ai vrut să mă crezi, dar eu am simţ în astfel de socoteli!

Alecu Tănăsache (razand): Ha, ha, ha! La ce ne e gandul, uite-te în jur unde suntem şi ce ne-o mai aştepta, iar nouă ne arde de muieri!

Radu: Ei, dar ce muieri, ne aşteaptă oare pe undeva, plangand poate de dorul nostru, sau ne-au şi uitat de cand suntem căzuţi în dizgraţie.

Alecu (oftand): Cine poate ştii ce e în mintea femeilor!

Radu: Lasă frate Alecu, eu cred că ţigăncuşa ta te visează şi acum.

Alecu: Nu mai spune, de unde le ştii tu pe toate ?

Radu: Ţi-am zis că am simţ în astfel de treburi, ţigăncuşa ta nu se lasă ea cu una cu două, asta-i hotărată, nu glumă!

Alecu (ironic): Mai bine te-ai gandi la a ta, sau la alta pe care o vei cuceri cu şarmul tău teribil cand ieşi de aici.

Locotenentul (la fel de ironic): Sigur că voi cuceri pe alta cu şarmul meu teribil. (puţin întristat): Că Adela s-o fi măritat demult!

Sunt întrerupţi de zgomotul unor chei răsucite pe lanţ. Se ridică în picioare şi Alecu în timp ce în scenă întră gardianul. Are un trup bine legat, chiar masiv. Este îmbrăcat într-o cămaşă murdară, care a fost albă candva, cu maneci largi, care sunt suflecate. Pantalonii sunt din postav decolorat şi la brau are un chimir lat de piele maronie. După el se furişează tăcută ţigăncuşa Zoia.

Gardianul: Iaca se îndură cineva de voi, boierilor!

Apoi se întoarce către ţigăncuşă şi adaugă, în şoaptă:
Gardianul: Scurtă să-ţi fie vorba! de mă prinde careva dau de bucluc…

Ţigăncuşa este încadrată de cei doi tineri uimiţi, care o asaltează cu întrebări.

Alecu (entuziasmat): Ce se întamplă, cum ai ajuns aici?

Radu: Ce e afară, se aude ceva despre noi?

Zoia: Staţi boieri, uşurel! N-aţi auzit că n-avem mult timp? Lăsaţi-mă să vorbesc! Am venit să vă scot de aici…

Locotenentul o întrerupe agitat:
Cum?

Zoia: Ai răbdare boierule, că ş-aşa de dumneata nu fu vorba, da’ acu’ înţeleg că trebuie să vă iau pe amandoi…

Alecu: Dar ce aranjament ai tu cu gardianul? Cum de e de acord…

Zoia: I-am dat cinci bani din salba mea, asta-i! Şi îi mai dau cinci să-l scoată şi pe prietenul dumitale, conaşule! În ţara asta dacă ai aur îl schimbi şi pe domn, nu ştiai? (zambeşte cu subînţeles către locotenent)

Locotenentul (supărat): Ce vrei să spui?

Zoia: Aia, na! Că de nu erai dumneata să-i bagi în cap conaşului meu ideile astea cu răzmăriţa, nu-l mai căutam acum prin beciurile domniei. Ce credeaţi că schimbaţi domniile voastre lumea… aşa, cu una, cu două!

Locotenentul pufni supărat, punandu-şi mainile în san.

Alecu (cu urechea ciulită): Terminaţi… se întoarce temnicerul!

Într-adevăr, din culise apare temnicerul. Ţigăncuşa se repede la el:

Zoia (arătand către locotenent): Îţi mai dau cinci bani să-l laşi şi pe el.

Se scotoci în san şi scoase salba. Ranjind, temnicerul îi smulse salba cu totul, o cantări în mană şi o ascunse în chimirul lat de la brau.

Alecu încearcă o tentativă de atac asupra gardianului, întreruptă însă de ţigăncuşă, care se aşează între cei doi.

Zoia: Lasă-l conaşule, că n-o fi foc de caţiva gologani în plus acolo… Hai mai bine să ieşim de aici mai repede.

Temnicerul (către toţi): Hai, spălaţi putina!
După care se adresează ţigăncuşei:
Nu uita! îţi dau o juma’ de oră. După aia strig alarma.

Zoia: Io nu uit domnule, mata să nu uiţi de cum ne-a fost înţelegerea.

Cei trei ies din scenă conduşi de ţigăncuşă, care scoate mai întai capul să se asigure că drumul e liber. În celulă rămane gardianul care scoate salba din chimir şi se apucă să numere fericit banii.

Temnicerul: Oho, m-am ales cu ceva pe ziua de azi! Paişpe bănuţi de mana-ntai. Ha, ha, ha, rase cu poftă, după care îi aşeză cu atenţie la loc.

Iese din celulă.
Se lasă cortina.


Scena II


Scena înfăţişează un dormitor într-o parte, iar în jumătatea cealaltă un salon în care se află o canapea, şemineul, două fotolii şi o măsuţă împodobită cu o vază cu flori. Dormitorul cuprinde un pat dublu şi două noptiere. Pe pat întinşi se află Alecu Tănăsache şi ţigăncuşa Zoia, care rad. Sunt îmbrăcaţi de oraş. Zoia este însărcinată în ultima lună.

Alecu: Nu-mi vine să cred cum ai reuşit. Tot drumul acesta, toată evadarea noastră, totul îl datorăm curajului tău, micuţa mea Zoia!

Alecu se apleacă şi o sărută pe frunte cu duioşie. Ea se cuibăreşte langă el. Îmbrăcată într-o rochie la modă în acele timpuri, cu falduri bogate care îi ascundeau sarcina înaintată, cu părul coafat în cărlionţi veseli, Zoia părea chiar o doamnă adevărată şi nu-şi trăda obarşia minoritară. Era chiar frumuşică.

Alecu (strangand-o în braţe): Ce m-aş fi făcut fără tine, nu ştiu! Nu-mi vine să plec de langă tine, draga mea!

Zoia: Dar nu-l aştepţi pe prietenul tău Radu?

Alecu: O să ies din dormitor atunci cand vine, dar cum el e punctual (îşi consultă ceasul din buzunarul hainei), ai dreptate, trebuie să apară.
Se ridică oftand cu părere de rău, şi se aşează pe marginea patului. Îşi aranjează lavaliera de la gat.

Alecu: Crezi că vrei să mergem maine la Rosetti?

Zoia: Nu ştiu, cum vrei tu. Eu te voi însoţi cu plăcere. Dar… balul se ţine pe pajişte am înţeles, nu? Îşi vor da seama de originea mea, dacă mă arăt în soare.

Alecu (razand): O să te prezint atunci drept o misterioasă contesă de origine italică, de exemplu.

Zoia: Nu mai rade, mă tachinezi carevasăzică…

Alecu: Văd că numai ţie îţi pasă de culoarea pielii tale, şi chiar te preocupă…

Zoia: O să-mi dau cu praf din ăla de pudră care mi l-ai adus ieri din oraş, şi uite aşa o să fiu albă!

Alecu: Eşti frumoasă aşa, dar dacă te ajută să te simţi mai bine, atunci poţi să-ţi dai! (îmbrăţişand-o): Deci mergem, da?

Zoia încuviinţă aplecandu-şi capul.

Zoia: Am auzit că familia Rosetti are un băieţel foarte drăguţ, care s-a născut o dată cu revoluţia, nu-i aşa?

Alecu: Da, aşa e, doamna Maria a ieşit în stradă chiar în perioada lăuziei ca să-şi apere soţul. Cand a fost arestat şi surghiunit din ţară, a vrut să se îmbarce împreună cu el şi tovarăşii săi de suferinţă pe vasul care îi transporta la Belgrad şi care le era şi închisoare în acelaşi timp. Mare curaj are femeia asta... A! şi-mi pare că avea şi copilul cu domnia sa atunci, pe vas!

Zoia: Da, curajoasă femeie şi patrioată...

Alecu: Ca şi tine, draga mea! Şi eu am nevastă curajoasă, nu doar Rosetti...

Sunt întrerupţi de sunetul unei sonerii. Alecu se ridică din pat oftand.

Alecu: Mi-ar fi plăcut să continuăm discuţia, mai ales că vroiam să te mai laud ceva timp, scumpa mea doamnă, dar trebuie să ne mutăm alături şi să ne facem datoria de gazdă. După dumneavoastră... spuse el protocolar, făcandu-i loc să iasă prima Zoiei.

Cei doi trec în camera cealaltă în timp ce locotenentul tocmai intră în scenă. Îi salută pe amandoi, după care îi sărută mana Zoiei. Apoi izbucneşte, gesticuland în timp ce povestea.

Radu: Bonjour, prieteni! Iată-mă! vă aduc veşti despre balul de binefacere de la Rosetti. Se ţine pe malul Senei, ştiaţi? Va fi splendid, ne vom închipui că e Damboviţa noastră atat de dragă...

Alecu (ironic): Sau poate Oltul! Cum o să priveşti tu Sena închipuindu-ţi că ar fi vorba de vreo asemănare cu raurile noastre...

Radu: Măcar aşa pe departe, zic şi eu!

Alecu: Adică-i tot o apă, nu?

Izbucniră în ras toţi trei, în timp ce Alecu le făcea semn să se aşeze.

Radu (abătut): Mă gandesc adeseori cum e acasă în perioada asta a anului, mi-e dor de ţară, trebuie să recunosc! E iunie, sunt cireşele coapte, fetele trec la pălării de pai împodobite cu bucheţele de flori de hartie...

Alecu: Da’ melancolic mai eşti astăzi, frate... Ce-ai păţit... a! să nu-mi spui, ai găsit-o pe domniţa pe care vrei s-o curtezi demult...

Radu: Cum ai ghicit? Aşa-i! Ieri mă plimbam cu trăsura pe langă Sena, cand ce să vezi, am zărit-o la braţ cu Pandele. Mi-a sărit inima, ştii cum? Asta e, am zis! De cand vreau s-o cunosc şi, uite că mi-a luat-o Pandele înainte...

Îl întrerupe Zoia, care se ridică:

Zoia: Pe mine scuzaţi-mă, merg să vă aduc o dulceaţă.

Alecu: Şi ai luat legătura cu ea?

Radu: Am fost la Pandele ieri după-amiază, să-l întreb ce şi cum! Cine crezi că ne-a servit cu ceai? Duduia respectivă! Şi în sfarşit mi-a făcut şi mie cineva cunoştinţă cu ea. Mi-a prezentat-o Pandele. E sora lui, îţi dai seama ce aproape era şi eu nu mai ştiam pe unde s-o caut, de două luni de cand am văzut-o şi mi-a răpit inima.

Alecu: Ei nu mai spune! Noi ştiam că are soră Pandele, dar era micuţă de ani. Aşa mare a crescut?

Radu: Da, are şaptesprezece ani deja, că l-am descusut pe Pandele. Bineînţeles că la sfarşit i-am dezvăluit intenţiile mele onorabile, cerandu-i voie lui, în calitate de frate mai mare, ca Irina – aşa o cheamă, să mă însoţească la bal mîine la fratele Rosetti.

Alecu: Aşa că maine o vom cunoaşte şi noi! Să fie într-un ceas bun, deci!

Alecu îi strange mana, felicitandu-l. În acest moment intră în scenă Zoia cu tava cu dulceţuri. O aşează pe măsuţă, iar Alecu îi face rezumatul celor spuse:

Alecu: Draga mea, prietenul nostru e în posesia dragostei, află deci că şi-a găsit perechea. Să vedem acum dacă şi ea răspunde cu aceeaşi monedă, mai precis dacă o cucereşte prietenul nostru...

Radu: Vai, dar nici nu mă gandesc să nu o cer pană-n toamnă! Cat să mai aştept cu însurătoarea asta... am treizecişipatru, dacă nu mă-nsor nici anul acesta, cine mă mai ia?

Zoia (bucuroasă): Să-ţi fie de bine, monşer!

Radu: Mersi dragă, mersi, sper să-mi iasă pasenţa.

Alecu: Va să zică, maine ne-o prezinţi.


Zoia se apleacă şi-l serveşte pe locotenent cu o farfuriuţă de dulceaţă, după care îl îmbie şi pe soţul său.

Zoia: Poftim, dragule...

Alecu: Mersi!
Acesta îşi reia plimbarea prin salon, cu farfuriuţa în mană.

Radu: Dacă veniţi maine la Rosetti o s-o vedeţi şi voi. Să nu ziceţi ceva de rău, că nu ştiu ce vă fac...

Se instalează o atmosferă de veselie în care toţi trei rad. Radu îşi termină dulceaţa şi aşază farfuria pe măsuţă.

Radu: Aşa-i că veniţi?

Alecu: Unde?... A! Da, sigur că da. Zoia a spus da, aşa că mergem.

Zoia: La ce te gandeşti, dragul meu? Te văd preocupat. S-a întamplat ceva?

Alecu: Nu, nu-i nimic, nu te speria. Mă gandeam la copilaşul nostru. Să nu te obosească prea mult acest bal pe care-l dau prietenii noştri maine.

Zoia (razand): N-ai grijă, copilaşului nostru îi plac petrecerile, aşa că o să-i fie bine.

Radu (frecandu-şi mainile nerăbdător): Pe cand o să fie evenimentul? Întreb în calitate de naş, fireşte.

Cei doi soţi se priviră o clipă în tăcere, ceea ce-l făcu pe locotenent să vină cu o nouă întrebare:

Radu: Sau v-aţi răzgandit? Hai, îndrăzniţi, spuneţi-mi. Suntem la momentul adevărului, da?

Alecu (razand): Stai liniştit prietene, noi nu ne-am schimbat planurile. Doar că evenimentul se poate întampla în orice clipă de acum încolo.

Radu: Gata? A şi trecut timpul? Parcă ieri am ajuns ca vai de noi în aste străinătăţuri cu potera după noi. Parcă ieri am fost martor la nunta voastră…

Alecu: Şi singurul nuntaş, ceilalţi fugind ca din puşcă, dar ce să le ceri, atunci cand sunt conduşi doar de prejudecăţile rasei omeneşti…

Alecu îşi pune ocrotitor braţul peste umerii Zoiei, adăugand:
Alecu: Nu le port pică, nu! Am caştigat o soţie deosebită.

Radu: Da, e un subiect mai delicat pe care prefer să nu-l dezbat. Pe mine mă interesa cand se va petrece botezul, căci de-abia aştept evenimentul, vă mărturisesc! spuse locotenentul ridicandu-se de pe canapea.

Alecu (mirat): Ce, gata de plecare, deja? Credeam că o să rămai la noi la masă.

Radu: Nu pot să răman, mulţumesc, mă văd la desert cu vărul meu Aristide. Vine la mine, îmi aduce veşti de la ai mei. Trebuie, deci să fiu acasă la ora pranzului.

Alecu: Aha, am înţeles! Ne vedem maine la Rosetti.

Radu: Am plecat!

Radu sărută mana Zoiei. Alecu se ridică să-şi ia la revedere. Este îmbrăţişat de Radu, după care acesta se retrage din scenă.

Cortina se lasă.


Scena III


Avem acelaşi decor. În salon apare Alecu teribil de agitat care este urmat de slujnica sa – Florica, îmbrăcată în negru cu un şorţ alb scurt la brau, iar pe cap avand o basma albă prinsă la spate.

Alecu (răstit): Aranjează dormitorul!

Florica: Ce e, ce s-a întamplat, cucoane…

Alecu, negru de supărare, trece val-vartej în dormitor, cu Florica după el, speriată, ducandu-şi colţul basmalei la gură, nepricepand ce se întamplă.

Alecu: Aranjează-l, Florico şi nu mai întreba atata!

Aceasta se repede şi trage cuvertura de pe pat, strangand-o într-un colţ. Rămase patul acoperit cu o plăpumioară uşoară pe care Florica o aşează, îndoind-o pană la perne. În acest timp Alecu iese din scenă prin salon, aproape în fugă. În dormitor, Florica se închină mormăind:

Florica: Doamne, s-o fi întamplat ceva cu stăpana, ferească sfantu’! Sau i-o fi sosit sorocul, ar fi timpul, parcă...

În salon apare Alecu însoţit de prietenul său, Radu. Între ei, susţinută de braţele lor, palidă şi transpirată este adusă Zoia. Cei doi o duc în dormitor, unde o aşează pe pat, în timp ce Florica se fereşte din calea lor. Speriată, aceasta îşi pune mana la gură iarăşi, privind alaiul cu ochii mari. Alecu ţipă la ea în timp ce o aşează pe Zoia în pat:

Alecu: Ce stai Florico, fugi după doctor, ia-l pe Smaranda, că aşteaptă cu trăsura în faţa casei şi adu doctorul. Se întoarce către ea furios şi ţipă:

Alecu: Ai venit?

Florica iese în fugă, traversand salonul. Zoia geme de dureri, în timp ce Alecu îi mangaie fruntea, încercand s-o liniştească.

Alecu: O să fie bine, ai să vezi! Sunt aici. Am trimis-o pe Florica după doctor. Trebuie să se întoarcă, draga mea! Ce să-ţi aduc?

Zoia (şoptind sfarşită): Apă! Mi-e tare sete.

Radu: Mă duc eu.

Iese din scenă prin salon. Rămas singur cu Zoia, Alecu o sărută pe frunte, strangandu-i mainile crispate. Aceasta geme în continuare, plangandu-se către soţul ei:

Zoia: Nu-i a bună, Alecule, conaşul meu mult iubit… Ceva nu-i cum trebuie.

Alecu: De unde ştii tu, fetiţo? Calmează-te, acum trebuie să sosească doctorul. Totul va fi bine, ai să vezi că se va rezolva.

Zoia: Ştiu eu, n-am cum să-ţi spun ţie ce simt, tu nu ştii… Ş-apoi, ai uitat, eu sunt vrăjitoarea aici! (rade printre gemete)

În acest moment intră locotenentul cu un pahar cu apă pe care îl oferă prietenului său. Alecu o sprijină pe Zoia şi o ajută să bea apa. În salon năvăleşte Florica care este urmată de două persoane: doctorul, înfăşurat într-o mantie lungă, de culoare maro închis, după care vine o bătranică cu şorţ alb: moaşa. Aceştia intră în dormitor, unde moaşa porunceşte cum dă cu ochii de ei:

Moaşa: Afară, gata! de acum se ocupă domnu’ doctor!

Moaşa se întoarce către Florica şi îi cere pe acelaşi ton poruncitor şi grăbit, în timp ce-l ajută pe doctor să-şi dea jos pelerina.

Moaşa: Pune şi încălzeşte apă şi adu-ne nişte prosoape, repede!

Doctorul se apleacă asupra pacientei, îi ia mana urmărind pulsul, în timp ce moaşa îi împinge afară din dormitor pe cei doi bărbaţi. În spatele lor, urmează Florica, căreia moaşa îi porunceşte:

Moaşa: Să închizi şi uşa după tine!

Alecu împreună cu locotenentul se aşează pe canapea, iar Florica iese din scenă grăbită să îndeplinească ordinele primite. Alături, moaşa trage draperia acoperind dormitorul de ochii publicului. În salon avem o scenă tipică de aşteptare pentru un bărbat ce urmează să fie tătic: Alecu se plimbă prin cameră cu mainile la spate avand chipul încruntat. De pe canapea îl priveşte locotenentul care începe discuţia anunţand sec:

Radu: Eu aş bea ceva, Alecule!

Alecu se îndreaptă către un colţ vrand să tragă clopoţelul să cheme un servitor. Apare însă Florica care duce un braţ de prosoape în dormitor. Alecu renunţă la clopoţel, aşteptand-o sprijinit de tăblia şemineului. Cand iese din dormitor se repede la ea zgalţaind-o de umeri:

Alecu: Ce se întamplă acolo, e bine?

Florica: Nu ştiu, da’ nu mi s-a părut a fi ceva rău. Liniştiţi-vă, o naştere e o naştere şi atat, toate femeile fac asta...

Alecu îi face loc să treacă, după care pare să-şi amintească de dorinţa prietenului său şi o întreabă pe Florica:

Alecu: Smaranda e în bucătărie sau aşteaptă în trăsură?

Florica: E jos în bucătărie, cucoane. Să-i spun să vină-ncoace?

Alecu: Da.
Aproape imediat se răzgandindeşte:
Alecu: Nu! Spune-i mai bine să vină cu o carafă de vin la noi. (foarte agitat)
Şi vezi-ţi de ale tale, dă o mană de ajutor cum trebuie!

Alecu (învartindu-se ca leul în cuşcă): Sunt nervos prietene, îmi vine să-l ucid pe nemernicul ăla!

Radu: Dar ce s-a întamplat, de fapt? Am văzut cum Zoia se ţinea de pantec plangand, iar pramatia de Stancu se îndepărta ranjind...

Alecu (agitat): Ce s-a întamplat! O singură clipă am scăpat-o din ochi şi uite ce s-a întamplat: acum a cui vină e? A mea, bineînţeles! Trebuia să n-o las singură nici un moment... doar o clipă m-am întors şi el a profitat de ocazie s-o jignească cu mitocănia lui. De data asta nu s-a abţinut şi i-a tras şi un cot în burtă, făcandu-se că se împiedică, şi să nu te prind că-i ţii partea... (ţipă el cand locotenentul vru să deschidă gura)

Radu (sărind în sus): Nici nu-mi trece prin cap, doar ştii că nu sunt de acord cu Stancu în nici o privinţă! Dar cum de a îndrăznit să se atingă de ea nenorocitul! I-aş frange oasele! Ce tupeu are parvenitul...

Alecu îi ia vorba din gură, prinzandu-se cu mainile de cap.

Alecu: Îţi vine să crezi? Nu suport ideea de a i se întampla ceva Zoiei, mă obsedează şi acum moartea bruscă a Leopoldinei... Nu-mi vine să cred că toate mi se întamplă mie! Asta-i trebuie ei, lovituri în pantec fiind aproape de momentul naşterii? Ticălosul! Îl omor dacă se chinuie prea tare din cauza lui...

În scenă intră Smaranda cu o carafă în mană. Are pantaloni şi vestă neagră. Pe sub vestă poartă cămaşă albă. Se opreşte langă uşă.

Smaranda: Mi-a zis nevastă-mea să vă aduc vin.

Alecu: Pune-l acolo pe masă şi poţi pleca.

Smaranda iese din scenă şi Alecu scormone în vitrină şi scoate două pahare în care toarnă vin din carafa de pe masă. Unul din ele îl oferă prietenului său, care îi mulţumeşte cu o mişcare scurtă din cap. Intră Florica cu o găleată de apă din care ies aburi. Traversează salonul şi intră alături în dormitor.

Alecu: Şi totuşi nu înţeleg de ce nu ne spune nimic, vreau veşti… Aşteptarea asta mă ucide!

Se apleacă şi lasă paharul pe masă, după care îşi reia plimbarea prin salon.

Radu (filozofic): Am putea să uităm de toate cand se naşte copilul. Fericirea de a fi prezent în acel moment irepetabil îţi poate da aripi...

Alecu: Este ca o binecuvantare după chinul iadului, într-adevăr.

În acest moment iese Florica din dormitor, ducand găleata goală. În braţe are un teanc de prosoape stranse într-un cearşaf roz.

Alecu: Ce se petrece dincolo, Florico? Mai durează mult?

Florica (evitandu-l): Nimeni n-are cum ştii asta...

Florica iese din scenă ocolindu-l pe Alecu.
Se lasă cortina peste scena în care cei doi bărbaţi sunt în aşteptare.


Scena IV


Avem aceeaşi scenă în care îi vedem pe cei doi prieteni. Radu stă pe canapea. Haina odihneşte pe unul din fotolii. El este în vestă. Alecu se plimbă prin salon scotocindu-se după ceas. Îl găseşte şi anunţă sec, privindu-l:

Alecu: S-au făcut patru ore, deja. Tot aşteptăm şi n-avem nici o ştire. Ciudat! Nimeni nu ne spune nimic, e ca şi cum aştept rezultat la intrarea în rai...

Alecu îşi priveşte lung ceasul. Îl balansează în mană, după care îl pune la loc în buzunar.

Alecu: E noapte, prietene. Te-ai putea duce acasă, oi fi obosit...

Radu: Te rog nu mă goni! Vreau să te văd în postura de tătic, nu se poate, cum să pierd aşa ceva.

Alecu: Mă rog, cum vrei!

Radu: Mai ştii cand radeam şi te tachinam în legătură cu Zoia? Tu spuneai că nu eşti apt de o iubire vitejească pentru care să renunţi la tot. Ziceai că nu poţi iubi pasional... Ei, uite că s-a întamplat, fericitule.

Alecu: Acum sunt departe vremurile acelea în care eram stăpan pe situaţie, cand totul mergea absolut sigur, de la sine. N-am crezut că o să mă ducă viaţa alături de ea, îţi dai seama că era absurd aşa ceva. Suntem dependenţi de lumea în care trăim şi cum prejudecăţile ei ne conduc, gestul meu mi-a adus curajul de care eram lipsit. Altfel, aş fi renunţat la Zoia şi nu m-aş fi simţit împlinit, aşa cum mă simt acum. Mi-ar fi lipsit totdeauna ,,ceva” fără de care nu poţi fi pe de-a-ntregul fericit.

Radu: Ai descoperit partea curajoasă a firii tale, cea care te-a ajutat să treci peste tot ce a urmat după aceea.

Alecu se aşază pe canapea langă prietenul său şi îşi prinde capul în maini. Radu se mută mai aproape de el şi îşi trece mana peste umerii săi, încercand să-l îmbărbăteze.

Radu: Şi v-aţi gandit ce nume va avea copilul?

Alecu: Dacă e băiat va purta numele tău prietene, asta-i sigur. De va fi fată, mă gandesc să-i dau numele Duducăi, nu? E un nume frumos?

Radu: Desigur, dar cu Zoia cum rămane, aţi discutat despre asta? Adică e de acord?

Alecu (ridicandu-se de pe canapea): Păi ce-ar avea împotrivă? Ştie prea bine ce s-a întamplat cu Duduca, chiar ea i-a propus numele.

Pe uşă intră Florica. Duce un braţ de prosoape. Trece în dormitor. Alecu se plimbă nerăbdător prin salon aşteptand-o să iasă cu veşti. Imediat cum apare aceasta o asaltează cu întrebările:

Alecu: Ce se întamplă acolo, sunt probleme, de ce durează aşa mult...

Florica: Stai conaşule, doctorul ştie ce şi cum, eu cand mă duc acolo nu-mi spune nimic, ba mai mult, zice să ies repede afară că nu-i treaba mea acolo!

Alecu (îngrijorat): Dar tu din ce-ai văzut, ce zici, e grav?

Florica ridică din umeri, îl ocoleşte şi iese din scenă. Debusolat, Alecu se prăbuşeşte pe un fotoliu. Îşi pune mana la frunte susţinandu-şi capul. Abia se aşezase şi sare iarăşi în picioare oftand prelung.

Alecu: Nu ştiu ce să mă fac, e de nesuportat prin ce trec acum...

Este întrerupt însă de apariţia doctorului. Acesta are o mină tristă şi merge cu capul în pămant. Alecu se repede la el şi-l apucă de umeri încercand să-l privească în ochi:

Alecu: Ce s-a întamplat, doctore? Îi dă drumul la haină făcand un pas înapoi şi exclamă: Nu se poate, nu-mi spune asta...

Fuge spre uşa dormitorului care rămăsese deschisă. Intră în dormitor de unde îl auzim strigand:

Alecu: Nu! nu se poate, Zoia trezeşte-te! Sunt eu, soţul tău. Zoia, nu-mi face asta, nu!

Se aud hohote de plans din dormitor. Alături, în salon prietenul său Radu se ridică în picioare uimit. Îl priveşte pe doctor întrebător. Acesta îi surprinde privirea şi îi răspunde.

Doctorul: Am făcut tot ce-a fost posibil! Nu e vina mea! Copilul însă trăieşte...

Radu (ţipand): Adică Zoia a murit? O! Nu se poate, cum e posibil o aşa grozăvie petrecută sub ochii noştri?

Se aşează uşor pe canapea. Apoi îl întreabă pe doctor cu o voce pierdută:

Radu: Copil, ce copil? A născut?

Doctorul aprobă mut, cu o mişcare scurtă din cap.

Doctorul: Da, e băiat! Trebuie să-i găsească o doică repede. Acum doarme dar trebuie hrănit peste o oră-două.

În scenă apare Florica. Doctorul i se adresează pe un ton obosit:

Doctorul: Să-mi aduci haina, coană Florica. Trebuie să plec.

Îşi scoate ceasul din buzunarul jiletcii constatand:

Doctorul: Sunt unsprezece ceasuri.

De alături vine Florica cu haina doctorului în braţe. În spatele său e moaşa care duce geanta cu instrumente. Florica plange înăbuşit în timp ce îl ajută pe doctor să se îmbrace. Radu stă pe canapea susţinandu-şi capul cu mana. De dincolo se aude Alecu plangand. Radu se ridică şi îşi ia la revedere de la doctor strangandu-i mana. Florica dispare puţin din scenă. Cand revine îl anunţă pe doctor care vrea să iasă, urmat de moaşă:

Florica: Vă aşteaptă Smaranda jos la trăsură. Vă duce el acasă.

Doctorul mulţumeşte încet şi iese.
Radu se plimbă trist prin salon. Florica se aşează pe un fotoliu suspinand cu mainile sprijinite în poală. Îşi şterge ochii înlăcrimaţi cu colţul şorţului.

Radu (trist): Şi uite ce s-a ales de iubirea lor!
Cortina cade.


SFaRŞIT

                                                                

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.