Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Ceai cu bacşiş

Un speolog romān īn Egipt

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Dani Rockhoff / Vali Winter

 

25 noiembrie, debarcarea la Alexandria şi  primul contact cu Africa, īn Egipt. Īnainte de debarcare, agitaţie evident sporită īn masa de  pasageri, care de la Pireu īncoace a devenit predominant africană. Am ajuns la Alexandria dupa orar, la 7.30 dimineaţa. Marea īşi schimbase culoarea din albastru īnchis, aproape violet, īntr-un cenuşiu nedefinit şi avea un miros neplăcut, respingător. Portul era imens, vapoarele nenumărate, de toate felurile. O baliză ca un far, īnaltă de vreo 12 metri, stătea īnclinată, gata să se răstoarne, prefigurīnd parcă tot ceea ce urma să se īntīmple īn Egipt.

 

 

 

  Valentin Crăciun Winter

 

Am acostat şi a īnceput agitaţia. Prietenul meu Urs ne-a prevenit că trebuie să avem răbdare şi nervi şi īntr-adevăr aşa a fost. Īn primul rīnd, colegii elveţieni de expediţie au trebuit să schimbe 150 de dolari de căciulă. Şi nu numai ei (la noi, la vama romānă schimbul e mai modest decīt la egipteni, care sunt chiar mai setoşi de dolari decīt ai noştri). Noi īnsă, avīnd paşaport romānesc de serviciu, am fost scutiţi de aceast㠄atenţie“. Am coborīt maşinile de pe vas şi am īnceput „epopeea vămii“: vreo şase ghişee, pe la care eram obligaţi să trecem şi la care trebuia să completăm tot felul de formulare, toate plătite. Formalităţile ne-au costat cam 83 de dolari de maşină. Īn schimb, am primit…două bucăţi de tablă dreptunghiulare, ce se voiau a fi numere de circulaţie egiptene. Le-am legat cu sīrmă şi astfel am putut pleca mai departe. Īntre timp, Urs şi-a adus aminte că avea īn maşina mea 20 de sticle de şliboviţă şi coniac cumpărat īn Jugoslavia, băuturi interzise īn Egipt. Aşa că am īnceput, cu Walter, să golim băutura īntr-o canistră, īn timp ce un tip mic şi gras ne tot īncuraja īn acţiune. Am terminat „operaţiunea“ īn timp record şi am aruncat sticlele goale după un zid. Nu peste mult timp, vedem īnsă că sticlele goale īncep să circule din mīnă īn mīnă, printre gură-cască din vamă, ajungīnd chiar la un vameş. Cīnd vameşii au ajuns cu controlul la noi, „observatorul“ mic şi bondoc ce ne incurajase mai īnainte atīt de drăgălaş, a īnceput să ne şantajeze, cerīndu-ne „bacşiş“ (acelaşi cuvīnt, cu acelaşi īnteles ca şi la noi) şi ameninţīnd că, dacă nu i-l dăm, „ne toarn㓠vameşilor. I-am dat un dolar, īnsă nu i-a ajuns, a mai tot cerut, oprindu-se la 4 dolari. L-am trimis undeva pe romāneşte şi am căutat sa plec cīt mai repede de acolo. Am iesit deci din vamă şi ne-am īndreptat spre centrul oraşului Alexandria, cu intenţia de a porni mai departe, spre Cairo. 

 

M-am urcat pentru  prima oară la volanul maşinii Pingauer şi am intrat īn infern. Mi-a trebuit foarte puţin timp să mă obişnuiesc, au fost cīteva momente mai dificile: maşina e mare, īnaltă, locul şoferului foarte īn faţă. Dar greutăţile de adaptare la condus le-am depăşit mai uşor decīt credeam. Am ieşit cu basmaua curată din aglomeraţia oraşului Alexandria şi ne-am angajat spre Cairo pe un fel de autostradă  īn construcţie, ce mergea paralel cu Nilul, dar prin deşert. Pentru mine, acest contact direct şi brusc  cu peisajul deşertului a fost şocant. Te impresionează puternic  ariditatea, caldura, monocromia gălbuie. Mă obseda īntrebarea, mai bine zis ideea că viaţa, chiar dacă nu e aici imposibilă, īn orice caz e foarte dificilă. Ne-am oprit la o „parcare“, unde era şi o benzinărie, am băut un cola rece şi am plecat mai departe. Am ajuns la un fel de Raststation, unde era un restaurant la care am mīncat prăjituri foarte bune şi o bere la fel de bună. Eu am scos aparatul şi am fotografiat nişte borcane cu murături.; am vrut să fotografiez şi coşurile paralelipipedice cu smochine proaspete, de culoare verde şi de dimensiunea unui măr. Proprietarul coşurilor a sărit īnsă ca ars şi m-a somat să nu mai fotrografiez. M-am conformat şi am plecat mai departe. Īntre timp, Şerban, īncet şi meticulos, şi-a scos sculele şi a īnceput, ca la Scărişoara, să se pregatească pentru fotografiat. A ales, a vizat, a măsurat, nu ştiu exact ce a făcut. Eu mă īndepartasem binişor de locul respectiv, cīnd mă trezesc tras de mīnecă de proprietarul fructelor, care m-a rugat, de data asta chiar el, să īl fotografiez. Am facut-o rapid, am ascuns aparatul şi am intrat dupa ceilalţi īn restaurant. A apărut, după o vreme, şi Şerban. Am remarcat īnainte de a intra īn restaurant, că un barbat de vreo 40 de ani īncepuse să facă tărăboi şi să-l certe, probabil, pe băiatul pe care l-am fotografiat. Tocmai terminasem de mīncat şi băusem cīte o bere, cīnd a apărut bărbatul gălăgios, cu băiatul cu smochinele şi cu un poliţist; l-au luat pe Şerban din scurt, de ce a fotografiat şi i-au cerut filmul. Şerban a protestat, spunīnd că nu fotografiase decīt fructele. Tipii nu s-au lasat convinşi, au insistat şi pīnă la urmă a trebuit să cedam. Mi-am dat seama că, altfel, iese mare scandal,  care poate avea urmări neprevăzute. Şerban era foarte supărat, nu voia să dea filmul, īnsă l-am convins că altă soluţie nu este. I-am luat aparatul, am scos şi am rupt bucata de film expusă şi i-am dat-o tipului gălăgios.

 

De fapt, eu fotografiasem mai mult, dar ascunsesem aparatul. Apoi, am băut repede berea ramasă, m-am dus rapid la maşină şi am plecat. Mi-era frică să n-o păţesc şi eu, şi bine am făcut. Au ieşit apoi şi ceilalţi şi am plecat cu toţii mai departe, īnspre vest, către o zonă depresionară, cu 24 cm sub nivelul mării. Zona se numea Wadi el Natrun, iar restaurantul cu incidentul, El Khatatba. Aici, la marginea drumului, am dat peste o plantaţie de curmali tineri, unde am hotărăt să īnnoptăm. Am dormit bine şi a doua zi am constatat că roata stīngă din faţă fīşīie: aveam pană de cauciuc. Urs voia să o facem pe loc, īn nisip, dar eu  mi-am dat seama că, dacă īncercam s-o facem acolo, ne īngropam īn nisip. M-am suit la volan şi am plecat rapid spre şosea. Am ajuns cu bine  la drumul pietruit  şi am schimbat roata, īn care era īnfipt un cui zdravăn.

 

Miercuri, 26 septembrie 1984 am ajuns la Cairo şi ne-am īndreptat spre Piramidele de la Geiza, loc īn care ne vom petrece multe zile, pīnă la obţinerea vizei de Somalia. A fost destul de plictisitor. Oraşul e ceva de nedescris: o aglomeraţie de 12 milioane de oameni, străzi murdare, maşini una līngă alta, un haos īn adevăratul sens al cuvīntului. Sărăcie, gălăgie, căldură groaznică, toate la un loc te fac să te gīndeşti cu nostalgie şi drag la locurile de acasă (vezi scrisoarea către Lidia din 30.09.1984). Piramidele sīnt īntr-adevăr impresionante, īnsă după o saptămīnă de aşteptat, īţi cam ies pe nas. Zilele dintre 26 şi 30 sepembrie le-am petrecut īn zona Piramidelor şi īn oraşul Cairo. Am văzut şi vechile piramide īn trepte de la Sakara, īnsa doar de departe, biletele de intrare fiind prea scumpe. Am fost apoi la Memphis, o mică localitate de līngă Cairo, unde Urs are un prieten, proprietar de plantaţii de curmali şi al unui soi de muzeu arheologic. Aici am fost primiţi deosebit de călduros, am băut o bere dumnezeiască (sau ni s-a părut aşa, fiind foarte cald), după care i-am vizitat muzeul. Erau multe piese, individul le comercializa, jurīnd īn fiecare moment că sīnt autentice, de peste 4.000 de ani vechime şi că nouă ne va face „un preţ bun“.

 

La īnceput l-am crezut, dar mai apoi, cīnd i-am vazut colecţia, cu toate că nu mă pricep la arheologie, am avut impresia că sīnt contrafăcute. Erau prea multe piese, statuete şi monede asemănătoare, identice chiar, ca să poată fi toate adevărate. Līngă acest mic muzeu cu vīnzare, numit Cafeteria Memphis, se afla şi un muzeu adevărat, cu statuia lui Ramses, impresionantă ca frumuseţe şi execuţie artistică. Şi mai impresionant este īnsă Nilul, acest fluviu despre care am auzit atītea şi care e viaţa, sufletul Egiptului, īnsa nici pe departe atīt de respectat cum i s-ar cuveni. Ca debit, Nilul mi s-a părut mai mic ca Dunărea (vezi scrisoarea către Lidia din 30.09.1984). Impresionanţi sīnt şi curmalii, culturi fabuloase din Lunca Nilului. Am prins vremea recoltei, o activitate interesantă şi intensă: La fiecare īncercare de fotografiere, oamenii īnsă, fie protestau, fie cereau bacşiş. Aşa că am īnceput să fur imaginile. Īntr-una din zile, am oprit la marginea unui canal unde un ţăran sărac făcea ceai: a adus nişte coceni de porumb şi bălegar, a aprins repede focul şi a preparat ceaiul. Apoi, a adus o rogojină pe care ne-a invitat să luăm loc şi, cu un oarecare ceremonial, tot turnīnd şi decantīnd din vas īn pahare şi invers) ne-a servit un ceai minunat. Īntre timp, īn jurul nostru s-au adunat o mulţime de copii, care au adus porumb fript, curmale şi, bineīnţeles, au cerut bacşiş. Ne-am revanşat faţă de ţăran cu ţigări, brichetă, pixuri şi am pornit mai departe, spre Memphis.

 

 

 Valentin Crăciun Winter

 

Fragment din „Jurnal de călătorie īn Somalia“ (1984)

(transcriere şi corectură de Dani Rockhoff)

                                                 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.